un an nou?un an nou!

Sunt zile in care nu trebuie sa am un motiv anume sa fiu fericita.

Totul ma bucura: zapada de pe pomi, cainele din fata blocului, o cana dintr-un supermarker, o regasire muzicala!

Ciudat cum, trece un an si simtim nevoia sa facem scadenta, sa punem in balanta ce a fost, ce avem si ce va fi. Asa ca iata: trecand prin memorie anul care a trecut imi dau seama ca intr-un fel sau altul, dupa ce m-am pierdut si m-am regasit de mai multe ori, am ajuns la mine. Si nu mai plec!

Anul acesta vreau sa invat si pentru asta am deschis bine ochii, mi-am pregatit indelung zambetul si am facut primii pasi, oriunde m-ar duce, nu mi-e teama. Abia acum a inceput si pentre mine 2011- cu orice surprize ar aduce!

Am cateva planuri ambitioase, recunosc, dar ambele ganduri- sa le indeplinesc sau nu- ma fac sa zambesc!

Sa avem un an frumos!

scurt tratat despre lupta

Sa lupti pentru o persoana- sa lupti sa o apropii, sa o pastrezi sau sa o readuci in viata ta- mi-ar placea mult sa povestim despre asta.
Sa lupti pentru acea persoana inseamna sa lupti si cu tine, sa iti recunosti limitele, sa iti vezi neputintele.

Trebuie sa stii cand sa lupti pentru o persoana - "mai bine mai tarziu decat niciodata"- cine a spus asta nu a avut inima franta. Uneori suntem prinsi atat de mult in propria realitate incat nu vedem semnele dinaintea unei rupturi: un zambet trist, o imbratisare de la mile distanta, o privire ingrijorata, dar ele sunt acolo mereu.

Trebuie sa stii cu ce te lupti pentru o persoana... sunt frici, sunt demoni si ingeri, sunt fantome din trecut, sunt rani care dor si trebuie sa te astepti sa gasesti deopotriva comori si desert in sufletul de langa tine.

Trebuie sa stii pentru ce te lupti - uneori vrei atat de mult sa pastrezi o lumina pe care crezi ca ai vazut-o , incat ai fi in stare sa negi umbrele de peste tot.

si poate cel mai greu...trebuie sa stii cand sa renunti. si intrebarea ramane dupa atata timp: Cand renunti la lupta?

reflectiile unui calator

Atunci cand calatoresti lasi in urma nu doar locul de unde ai plecat, ci si oglinda ta si, cu fiecare pas, te indepartezi si incepi sa vezi mai multe in ea.

Atat timp cat hoinaresti simti ca nimic nu poate merge rau, nimic nu te poate rani. Oameni, multi oameni in calea ta. Te opresti, privesti, zambesti sau plangi cu ei si pleci mai departe.

Atunci cand calatoresti esti doar tu si drumul: drumul acesta care te cunoaste de o viata, care iti primeste prietenos fiecare pas... Drumul nu te judeca, nu te uita si nu pleaca. Drumul nu are toane, te asteapta de fiecare data cuminte acolo unde l-ai lasat. Drumul stie sa iti asculte cel mai bine temerile, caderile, fricile. Drumul e acasa. E DRUMUL tau.


........................................................................................

cuvinte scrise pe un servetel, departe de casa, cand drumul imi era cel mai bun prieten.

atunci cand nu vine

mai intai a fost asteptarea... o asteptare lunga, gri, cu mare linistita, cu fulgi pe care nu ii poti prinde... cam asa cum isi asteptau si familiile tatii plecati pe mare. "Oare azi il voi vedea?...nu...poate maine, maine va veni..."

il vezi peste tot, in orice multime, in orice trecator si inima ta incepe sa bata cu putere, alergi spre el... dar nu e.

apoi a fost o liniste atat de adanca incat parca ii auzeai vocea la fiecare colt de strada. te intorci brusc, stii ca l-ai auzit langa tine, dar nu e. iar ti-a scapat printre degete?

nu l-ai gasit. si e intuneric acum. iti intinzi mainile, il vei gasi, chipul i-l stiai pe de rost. e in fata ta? gura, nasul, fruntea.. ii saruti tamplele, au acelasi gust, chiar si pielea se infioara la fel.

dar ochii? privirea lui...nu o mai poti ajunge.

Stiai ca un picior, o mana amputata poate durea? nu vreau sa ne incurcam in termeni medicali.

As vrea sa imi smulg cuvintele din piept si sa iti vorbesc despre amputari de suflet, despre momentul in care simti ca ai pierdut o persoana draga de langa tine pentru totdeauna, despre cum ne mor prietenii... dar nu vrea sa te intristez.

As vrea sa iti pot spune glume si sa ne amuzam impreuna, dar in seara asta in oglinda nu e decat un zambet spart.

Am vazut azi o sclipire de copil in ochii unui adult si un zambet sincer.
Am vazut speranta in ochii unui bolnav pe moarte.
Voi adormi cu imaginea asta, iar maine dimineata ma voi juca cu primele raze de soare.

noapte fara stele

Atata liniste-i in jur! striga ceva, orice, sa stiu ca nu am murit.

Stiu ca ma voi trezi cu razele soarelui jucandu-se jucaus pe perna si ca ma voi bucura iar si voi spera iar.
Dar pana atunci as vrea sa nu vina somnul, sa pot privi adevarul in fata gol si amar. Lasa-mi noaptea fara stele, nu vreau sa visez.
Nu-mi canta tristetile, e doar neputinta.Cu toate astea, sa am puterea sa schimb culoarea cerului si tot nu as face-o...cerul, tot cer va ramane.

Totul are o explicatie... iar intrebarea mea preferata inca a ramas "De ce?"

big city life

parca nu am plecat niciodata si niciodata nu m-am intors.

Bucurestiul nu mai reuseste sa ma surprinda, l-am vazut in toate ipostazele si, mai ales, i-am auzit toate cantecele si suspinele.
Mi-ar placea sa traiesc ziua in care, iesind de pe usa casei, sa ma bucure ca dintre toate capitalele europene eu am ales-o pe aceasta.

Pana atunci, ma bucur ca acest oras reuseste inca sa palpite in mine... intr-un fel sau altul.

...

Putem vorbi despre zilele si noptile ce au fost, cu vise implinite sau spulberate, cu muzica si ceai rosu.

Putem vorbi despre ceea ce ar fi putut sa fie, remodeland amintirile una cate una pana vom simti ca plutim.

Putem vorbi de temeri, de caderi, de patriotism si de tara mama, de neputinte si decizii.

Putem vorbi de viitor si despre dorintele noastre. Am putea planui in detaliu fiecare pas, imi vei zambi stiind ca iti voi fi aproape.

Putem vorbi de tristeti covarsitoare... putem vorbi despre asta, de asta iti vorbesc.
Si putem sa intrebam 'de ce?'.

inca o toamna

Inca o toamna.

Stiu ca iar va ploua marunt. O sa ne picure din inima pana in talpi, tot mai rece cu fiecare strop.

O sa ne schimbam straiele si ne vom ascunde sub umbrele.

Ne vom inchide in casa si ne vom dori caldura... caldura unui ceai cald, caldura unei maini, unui cantec.

Vreau sa vad copacii in toate culorile si sa privesc cum se desprind de pe crengi frunzele.

A venit toamna, nu imi acoperi inima cu nimic, vreau sa simt, chiar daca nu vei fi.
Nu te asteptam, toamna!

de cand iubesc marea.

Abia tarziu am ajuns sa iubesc marea.
Toata acea aglomeratie de trupuri intinse la soare si de copii nerabdatori sa intre in apa ma faceau sa nu o vad si sa nu o aud.

Totul s-a schimbat cand am aflat bucuria de a ma plimba singura pe malul marii in zorii zilei, asteptand cu nerabdare rasaritul soarelui. Atunci am privit-o prima oara. Incepuse sa imi fie draga.

Am descoperit mai tarziu locuri linistite si salbatice, unde sa o pot asculta in voie. Acum o aud chiar si cand sunt departe, aud valurile cum se sparg de mal si, ca si ele, ma intorc mereu.

De fiecare data la fel, dar totusi diferita, marea mereu ma asteapta, mereu ma cheama. O data, m-am intors si am gasit-o furioasa, dar atat de frumoasa. Altadata, atat de calma, incat era oglinda ce reflecta stelele.

Stiu ca nu e a mea, dar asta nu ma impiedica sa o iubesc. 'c'est pas l'homme qui prend la mer, c'est la mer qui prend l'homme'.

Ti-am spus ca uneori esti ca marea?

marea nu e a mea sa ti-o promit

M-am asezat pe mal si am tras marea peste mine, sa ma invelesc.

Stelele imi spuneau povestea de noapte buna. Intins pe nisip in dreapta mea, imi zambeai ca atunci cand ne-am tinut prima data de mana. Aveam o mare intre noi, dar ce conta?!... o mare de taceri, o mare de dezamagiri, o mare de cuvinte.

Azi nu mai stiu cum sa inot printre taceri.

De cand nu ne-am vazut, am invatat sa plutesc printre Noctiluca privind stelele si imbratisand apa.

Daca inchid ochii, pot vedea drumul spre plaja si pe noi doi mergand impreuna spre o mare unde ne simtim acasa.
Putem visa asta impreuna,dar nu ti-o pot promite!

nu ma tem

Nu ma tem, sunt prea mica sa ma vezi, daramite sa ma ranesti. Si chiar daca m-ai vedea, mi-am ascuns frumusetea atat de bine ca nu te vei apropia. Si daca totusi indraznesti sa te apropii prea mult, stiu cum sa te alung. Iubesc mult, dar pe furis, nu ar interesa pe nimeni dramele vietii mele. Cartile mele, ele ma inteleg, ele nu m-au dezamagit niciodata.

Nu ma tem, ma ascund dupa cuvinte, am invatat sa fac asta bine: le arunc in aer, le intorc, le amestec, le preschimb in pasari sau iubire daca vreau. Sunt barbatul care ti-a zambit galant la magazin sau pe care l-ai vazut intamplator pe strada mergand apasat. Sunt barbatul care iti va spune cele mai frumoase cuvinte de dragoste, sunt visul si scaparea ta, dar inca nu am gasit ceea ce caut.

Nu ma tem, sunt prea puternica sa ma darami. Zambesc atunci cand imi vine sa plang si spun o gluma atunci cand imi vine sa tip de durere. Stiu sa fiu mana care alina, stiu sa te ascult. Sunt umarul pe care te poti sprijini, sunt omul pe care il suni cand esti singur si nu ai cu cine vorbi la miez de noapte. Am invatat sa traiesc cu durerea si sa o ascund adanc in mine pana uit ca exista.

Nu ma tem, am descoperit ca oamenii se conduc dupa legi pe care nu le constientizeaza. Atunci cand vrei sa-mi spui ceva, gandeste-te ca ceea ce te anima sunt niste legi banale. Nu ma consider superior tie, ai inteles gresit, eu doar am descoperit care ne sunt resorturile. Ceea ce ne diferentiaza totusi e ca eu stiu ce gandesc, iar ceea ce simt... acum nu e pe primul plan.
.................

Nu mi-e frica de cel ce vine in viata mea, ci doar de cel pe care il astept, desi stiu ca n-are sa vina.
Nu mi-e frica sa-mi spui ca sunt prinsa in principii care imi fac rau si imi ingradesc libertatea, mi-e frica de compromisurile pe care imi voi permite sa le fac.
Nu mi-e frica de mine sau de tine... dar mi-e frica ca daca voi fi prea aproape de tine, nu ma voi mai putea dezlipi.

amintiri III

Ciudat cum poti pastra cu sfintenie atatea amintiri in tine. Unele din ele sunt globuri asezate frumos pe rafturile din carti de joc din inima ta. Le pretuiesti, sunt frumoase, sunt pure.
Din vreme in vreme le scoti la iveala si parca sunt mai minunate pe masura ce trec anii. Ele sunt cele ce iti tin de cald cand vremuri amortite bat la usa.

Sunt ale tale si nimeni nu iti poate lua asta, iti spui. Dar uneori e de-ajuns sa privesti doar o clipa prin ochii celuilalt sa vezi parerile de rau, greselile, scuzele, tacerile, adevarurile spuse pe jumatate, cuvintele irosite in promisiuni.

Si atunci iti dai seama ca ai pastrat cu sfintenie atata amar de vreme un bibelou ciobit. Si vazut in intregime parca rade had. Acum, privind atent, parca nici culorile nu sunt atat de calde, nici parfumul, nici gustul.

Si stai si te gandesti: ale cui sunt amintirile? ale tale?... ale voastre?... sau ale lui?

pedeapsa

Trosnetul crengilor si ropotul de ploaie care bate in geam ma avertizeaza ca moleseala care ne cuprinsese va lua sfarsit.
Simteam presiunea in aer de cateva zile, imi apasa tamplele, imi pironea talpile in beton. Furtuna era in preajma, ca sabia lui Damocles atarna deasupra Bucurestiului.
Am pacatuit si zeii nemilosi ne pedepsesc. O sa ne inunde strazile, o sa sparga geamuri, o sa rupa copaci si o sa ne simtim mici inca o data. Mici si neputinciosi cum am aratat atat de des in ultima vreme ca suntem.

Cum sa iubim curat cand in jurul nostru e atata mizerie?! Poate ploaia asta sa ne spele de pacate? Poate ploaia asta sa curete ce-am gresit?

Daca da, te astept! Daca imi stii numele, vino! Nu te mai strig pe nume, tu esti doar Tu. Daca iti stii numele, uita-l! Sa fim doar noi, macar o data. Sa nu ne pese ca trecutul pandeste la fiecare colt. Sa ne prefacem ca suntem doua maluri de prapastie ce le-a adus impreuna un cutremur.

poduri

Aproape am ajuns. Sunt aproape pe celalalt mal.

Primul pas, prima data cand am pasit pe pod a fost cel mai greu. Era atat de nesigura calea, atat de descoperita in bataia vantului si a ploii...si, totusi, iata ca azi sunt aproape pe celalalt mal.
Am vrut de atatea ori sa ma intorc, am vrut de-atatea ori sa nu fi pus piciorul pe lemnul ce urma sa fie tovaras fiecarui pas. Mi-a fost teama si m-am tinut de fiecare franghie din calea mea, tot ce parea a fi un sprijin.

Inca o data ma opresc si ma uit in urma, te caut. Poate te voi vedea, poate de data asta esti in urma mea sau macar ma privesti dojenitor de pe partea cealalta fiindca am plecat prea mult de langa tine.

Dar nu esti. Strang franghiile in palme pana cand nodurile lor se adancesc in carne. Intr-adevar, nu esti! Si poate nici nu ai fost aievea vreodata.

Tu, care ziceai sa construim poduri! iata, avem doua maluri unite de un pod ce s-a sfaramat atat de usor! Prea usor.

"all the bridges that you burn, will come back one day to haunt you..."(Tracy Chapman)

sub umbrela

Cand am plecat mi-ai dat cu mine o umbrela. Mare mi-a fost mirarea....o umbrela, o umbrela rosie cand eu imi doream atat de mult o parte din tine, macar perna impregnata cu mirosul tau...perna pe care am strans-o in brate inainte sa ies pe usa. Furioasa, ranita in orgoliu, i-am ascuns amintirea intr-una din camerele indepartate din mintea mea.

Si iata, dupa atata vreme am gasit-o!
O umbrela rosie in care sa incap toata, sa imi tina de ploaie, de vant, de soare, de lume. Si am invatat sa merg cu ea in mana peste tot, sa ma feresc de tine, de mine.

Am nevoie sa ratacesc pe strazi fara sa stiu unde.
Dar, oricat de departe as rataci voi fi mereu eu si umbrela mea rosie.

indemn

Esti tacut, atat de tacut incat tacerile mi s-au lipit de buze si nu pot articula nici "Vino!". Invatasem candva sa ascult tacerile din tine, acum urechile mele refuza sa le mai auda. Vorbeste-mi sa vad cuvintele valsand intre noi!

Suntem vii azi, atat de vii ca ar trebui sa alergam pe strazi fara tinta tinandu-ne de mana, fara sa ne pese. Sa alergam pana simtim oboseala placuta din picioare si care iti spune mereu: "Simte!"

Simte!... canta!... bucura-te!... alearga!... traieste!... dar numai vino!
.........................................................................................................................
E verde afara, atat de verde ca mi-a intrat pe fereastra in camera, chiar de cum am deschis geamurile. Si am stat asa toata ziua, bucurandu-ma de verdele din jur, de verdele din mine, pana cand noaptea s-a furisat si a lasat intunericul sa ma legene pana cand pleoapele mi s-au lipit: "Noapte buna!"

pivnite

O singura clipa e de-ajuns sa te pierzi de tine si sa te intorci in locul de care iti era atat de mult teama. Loc ce te astepta, isi pregatise mrejele sa te tina pentru totdeauna de data asta.

Ti-e teama sa te intorci, fiindca acolo, ca intr-o pivnita cazut, esti mic, simti ca nu te poti ridica , simti ca pamantul te trage in jos.

Acolo ai toate fricile, toate lucrurile pe care ti-e groaza sa le spui cu voce tare fiindca asta ar insemna ca sunt adevarate, toate cuvintele care le-ai ingropat, toate persoanele pe care le-ai lasat in urma... O pivnita in care nu face nimeni curat, in care nu vine niciodata primavara.

Locul asta e ascuns adanc in noi, dar te intorci mereu la el, si totusi...acolo te simti in siguranta...
mai jos nu poti sa cazi.

iasomia si eu

Exista momente cruciale in fiecare anotimp.
Pentru primavara unul din ele este momentul cand infloreste iasomia. Atunci stii ca primavara e pe sfarsite, iar vara e aproape: se simte in aer, se simte in albul florilor de mai.

Iasomia nu este cea mai frumoasa, nu are cel mai atragator parfum, nu sunt scrise poeme pentru ea si nici macar nu se vinde scump. In schimb, in timiditatea ei, este un zambet intr-o zi ploioasa, are un parfum suav si este o poezie in sine.

Cu toate ca nu este floarea mea preferata, radacinile iasomiei sunt adanc inradacinate in copilaria mea. Este amitirea iubirii inocente de mama, simbolul prieteniei, naivitatii, jocului, protectiei. Intr-un buchet vedeam toate acestea si inca multe.
De atunci lucrurile s-au schimbat, am invatat sa o apreciez doar cand e in pamantul de unde ni se trag toate!

Iasomia imi spune ca a mai trecut un an... Am asteptat-o nerabdatoare!

cuvintele in noi

Exista cuvinte si cuvinte.
Sunt cuvinte de dor, de bucurie, de oboseala, de frustrare, multe cuvinte, atat de expresive, atat de asteptate, dar care uneori nu vin. Cuvintele pe care nu le spui, se aduna, se strang in siroaie pana te ineaca.
Sunt cuvinte fara trup, pe care le auzi cand simturile tale intinse ca o coarda de chitara vibreaza cu fiecare leganare a aerului. Totul iti ingana.
Sunt cuvinte de legamant, care au in ele promisiunea unei anumite zile. Atat de frumoase, atat de pline de speranta, dar atat de goale fara o persoana care sa le infaptuiasca.

Uneori cuvintele te ridica, alteori te doboara. Dar la sfarsitul zilei, ascuns intre perne, cuvintele raman doar cuvinte, iar langa tine ramane ceea ce granitele tale te lasa sa infaptuiesti.

Am multe cuvinte in viata mea, multumesc pentru toate, le voi preface in cantec de leagan pentru ziua care vine.