vineri, 22 aprilie 2011

din nou, drumuri.

am tras aer adanc in piept si  am inchis ochii...voiam sa povestesc despre zambete triste si povestile din spatele lor, dar... din camera alaturata se aude "Mo' Caciun cu pete dalbe/ a sosit de pin nameti..." ma bufneste rasul si toata melancolia dispare intr-o secunda la auzul glasului nepotului meu. 

Ne-am strans acasa, aproape toti asa cum doar de cateva ori pe an reusim. Si, dupa, inapoi la Bucuresti.

Pentru mine, Pastele a insemnat mereu o calatorie. Inainte, mergeam in fiecare an la bunica mea si ne petreceam cu ea sarbatorile. Imi placea drumul pana acolo, dadea o importanta mai mare sarbatorii, fiecare ora ma pregatea pentru ceea ce ma astepta la capat de drum. As vrea sa imi aduc aminte acum de ultimul Paste petrecut impreuna cu bunica mea, dar nu reusesc, niciodata nu stii cand e ultima oara cand te bucuri de un lucru pe care il impartasesti cu cineva.

Apoi, a fost drumul pana la biserica, au fost acei cativa ani cand in fiecare seara inainte de Paste, mergeam cu bunica celui mai bun prieten al meu, bunica pe care o "adoptasem"(sau poate ca ea ma adoptase..) la Denii. Eram emotionata, uneori ma suparam pe mine ca nu reuseam sa fiu cuprinsa de emotia vorbelor pe care le ascultam la slujba. Pe drum, mamaia ne spunea pilde si povesti despre Sfinti.  Am pierdut intre timp mult...aproape totul din ceea ce insemna "biserica" pentru mine, dar caut ceea ce inseamna "spiritualitate" pentru mine si simt ca sunt mai aproape cu fiecare pas.

Acum este drumul de la Bucuresti pana la parinti. Ore in sir pe drum asteptand sa ajung la ceea ce atunci cand imi e greu, ma intorc cu mintea: "acasa", celalalt "acasa". Ceva linistitor in cicaleala mamei mele: "ai mancat?mananci numai scovergi toata ziua!"(spune asta in timp ce ma indoapa). 
As mai depana, dar nepotul meu ma anunta in timp ce apasa pe toate butoanele: "Oana se joaca cu Fuiutu, hai!"(iar eu ma voi conforma, bineinteles).

vineri, 15 aprilie 2011

pentru cine bat clopotele?

Puneti mana dreapta pe piept. Iti simti inima cum bate? Bate fara sa iti ceara permisiunea, bate tot timpul, chiar si cand dormi sau citesti aceste randuri. Esti asezat, cel mai probabil, pe scaun. Muschii tai se contracta incercand sa iti mentina o postura confortabila, fara ca tu sa poti face ceva in privinta aceasta. Aerul pe care il expiri nu depinde de tine, iar la nivelul plamanului tau, oxigenul si dioxidul de carbon trec prin membrane fara ca tu sa constientizezi macar asta.

Era o vreme cand ma simteam stapana pe viata mea. Acum, ma simt atat de mica si totusi...parca pot cuprinde totul, de parca din mine ar creste iarba si prin mine ar inflori pomii.

Probabil ca ai inteles, totul depinde de locul de unde vrei sa privesti lucrurile si sa te raportezi la ceea ce e  in jur. Asa ca, stai relaxat si bucura-te de tot, ca intreg. Nu iti apartine nimic.

Suntem cu totii niste frunze prinse intr-un copac mare, numit univers. Suntem legati unul de altul, chiar daca nu vedem asta.
....pentru cine bat clopotele?... pentru tine bat.

vineri, 8 aprilie 2011

descoperindu-ma pe mine: cuvintele

Avem nevoie sa conceptualizam, sa dam o forma controlabila la orice forma, emotie, lucru, persoana. Cel mai usor este sa rostim cuvinte. Uneori, uitam ca ele sunt doar o forma. Cuvantul "apa" nu iti va tine de sete. Cuvantul "dor" nu iti va alina dorul, la fel cum cuvantul "mancare" nu iti va alina foamea. Sunt doar forme, carora noi incercam sa le dam intelesuri. Ne pierdem in semnificatii de atat de multe ori!...
Sunt o persoana puternic verbala. Uneori ma iau prea in serios. Uneori, incerc sa ma explic prin cuvinte, dar asta nu ma face decat sa incurc lucrurile mai tare si sa indrug alte si alte nerozii in incercarea mea de a ma transpune in cuvinte.

"Daca ma intrebi cine sunt, nu iti pot raspunde. N-am spus ca nu vreau. Pur si simplu nu pot.E ca si cum ai cere unui deget sa se arate pe sine. Nu poate. Exista, insa, o smecherie: el poate arata spre o oglinda. In oglinda este un deget care arata spre el. Te-ai prins?"( Calea vrajitorului - Adrian Nuta)