Viata dispare si o ia de la capat, uneori chiar fara sa lase prea multe urme.
De cele mai multe ori nu doare, nici macar nu te intristeaza, aproape intotdeauna e doar o amorteala pe care nu ai putea sa pui mana, nu poti spune unde incepe sau daca se termina undeva, dar e mereu acolo, cu tine, in umbra.
Dar cateodata doare, poate nu e chiar durere, dar simti cum te apasa in mijlocul pieptului si te lasa fara aer si nimic nu o poate face sa treaca. Decat sa astepti.
Uneori lucruri mici o alunga, atunci vezi culorile si toate nuantele de langa tine. Te uiti in jur si stii ca esti prea departe, chiar si cand esti aproape, nu te pot atinge, un soi de colivie inauntrul tau, din spatele carora privesti fara sa participi.
Zilele par sa treaca la fel, fara prea multe evenimente, amorteala nu lasa sa patrunda prea multe.
E ca perioada dintre toamna si iarna, cand totul e amortit si e doar o asteptare fara viata inainte sa se asterne frigul de tot.
Stii ce trebuie sa faci, stii ce se asteapta lumea sa fii. O masca cu un zambet, cateva zbantuiri si totul pare in regula, nimeni nu vrea sa puna intrebari si, in fond, de ce ar face-o?
Cele mai multe lucruri te obosesc, iti vine greu sa planifici, habar nu ai ce vei face peste o saptamana, cu atat mai putin peste cateva luni. Lucrurile care altadata iti faceau placere, trec fara sa lase prea multe zambete pe fata ta, vrei doar sa te afunzi in a face ceva, ceva care sa nu te faca sa te gandesti prea mult...la nimic.
Dar sunt si zile bune cateodata, zile cand inima iti salta de emotie, cand picioarele sunt nelinistite inaintea plecarii, cand te entuziasmeaza o idee...sunt si zile bune, cateodata.
