"Cells function alone, but live together."
Anul trecut pe vremea asta, cand studiam semiologie la spitalul Coltea, a venit un pacient in regim de urgenta la UTIC(Unitatea de Terapie Intensiva Coronarieni); avea o aritmie grava si era instabil hemodinamic, poate lucrurile astea nu va spun mare lucru, dar insemna ca era intr-o stare grava, foarte grava. Il durea ceva, nu putea sa vorbeasca sa spuna ce, doar din cand in cand gemea si isi incovoia spatele. Era conectat la monitor si aparatul tiuia asurzitor de alerta(mi-am dat seama ulterior ca doar asa percepeam eu).
Priveam cum medicul de garda incerca fara prea mult succes sa ii gaseasca o combinatie care sa il faca sa raspunda la tratament, asistentele incercau sa ii prinda o linie, infirmierele din exces de zel ii schimbau asternuturile(de parca asta conta in acel moment). Priveam parca prin ochii altcuiva toate astea, vedeam cum se scurge viata din batranel, fara ca noi sa ii putem face ceva si nu intelegeam. Nu intelegeam cum inauntrul meu e atat de mult calm. Imi imaginasem de multe ori cum va fi momentul in care voi vedea prima persoana care se retrage in tacere, credeam ca voi fi daramata.
Oricat de urat ar suna asta, eu nu aveam nici un fel de emotie si asta ma facea sa ma simt inuman. Cum sa nu simti nimic atunci cand vezi o persoana pe moarte?!Nu puteam concepe asa ceva.
In anul ce a urmat am asistat la mai multe interventii, am vazut zeci de pacienti, am stat de vorba cu ei, i-am ascultat, i-am inteles, i-am certat, am ras cu ei.
In una din saptamanile trecute, profesorul meu isi avea mama internata in spital si cand a venit la vizita in salon, s-a dus la ea, a mangaiat-o pe par si i-a spus: "Mama!" atat de trist, atat de sfasietor, incat am simtit cum ne-am cutremurat toti din sala.
Zilele trecute, incercam sa vorbesc cu o persoana apropiata si intrebarea pe care voiam sa i-o pun, misca atat de multe in mine incat incepuse sa imi bata puternic inima de parca voia sa o zbughiasca, sa nu fie de fata atunci cand voi primi raspunsul.
Totul depinde de nivelul de implicare emotionala, de legatura pe care o stabilesti cu persoana de langa.
Sunt intrebata de multe ori daca nu e greu sa vad atat de multa durere. Este greu, sunt oameni cu care ajungi sa povestesti, sa razi si sa stii ca nu mai au mult de trait, sunt copii, parintii, soti care isi aduc persoana draga la spital si durerea si speranta din ochii lor te apasa, iar uneori e coplesitoare.
Ce am invatat din asta? ca legaturile emotionale cu cei din jurul nostru sunt ceea ce dau sens lucrurilor, este ceea ce ne facem sa avem o directie. Uita-te in jurul tau si da un sens vietii tale.
