sâmbătă, 22 februarie 2014

Despre gogosi, fara a fi subiect culinar

Gogosile sunt foarte bune, mai ales cele mari si pufoase, dar ...nu si cele pe care le spunem, cu toate ca a minti este unul din lucrurile de care doar specia noastra este capabila. A avea capacitatea de a intelege realitatea,a o distorsiona si a prezenta o varianta a ei(preferabil favorabila noua) este o dovada a inteligentei si aptitudinilor noastre cognitive. Dar asta nu inseamna ca suntem destepti pentru ca mintim.

Un alt dar unic pe care il avem este abilitatea de a minti si de a nu ne da seama de asta. Ne pacalim mintea si ajungem sa credem ceea ce spunem. De ce? una din teorii este ca minciuna are legatura cu stima de sine si autoconservarea.
Mintim ca sa prezentam o versiune cat mai buna a noastra, sa parem mai buni, mai frumosi, mai interesanti. In ochii altora...sau in ochii nostri.
Mintim ca sa nu ranim si sa pastram afectiunea celorlalti sau sa o castigam.
Mintim ca sa nu infruntam consecintele actiunilor noastre.
Mintim despre greseli si erori ca sa evitam pedepse.
Mintim sau spunem doar bucati de adevaruri pentru a pastra aparente.
Mintim pentru ca PUTEM si, nu in ultimul rand, pentru ca este mai SIMPLU. A spune adevarul creeaza de multe ori situatii neplacute, conflicte, tensiuni, respingere.

Este usor sa spui adevarul cand te gandesti doar la tine si nu iti pasa, dar este greu sa spui adevarul cand esti constient de efectele pe care il are uneori adevarul asupra persoanelor la care le tinem. Este greu sa spui adevarul, pentru ca adevarul te expune, te pune fata in fata cu fricile tale, cu judecata celorlalti, cu repercusiunile actiunilor tale.

Toti mintim mai mult sau mai putin. Intrebarea este care e limita "normalului" si unde trasam granita cu mincinosul patologic?

marți, 18 februarie 2014

Inceputuri



Un inceput de care jazzul mereu imi va aduce aminte: Frank Sinatra, Ella Fitzgerald, Dinah Washington, Swiss Radio Jazz si tot tacamul...

Un inceput precipitat, incordat, cu multa dezordine si ordine, cu oboseala si nervi, cu obiecte imprastiate peste tot, cu tigari in pauze, cu drumuri cu rost, cu drumuri fara rost, cu plimbari nesfarsite cu taxiul, cu oameni frumosi, cu oameni nerabdatori, cu oameni hotarati si oameni imprastiati, cu electricieni ca minionii din Despicable me, cu instalatori cu precizie de chirurg estetician, cu tamplari tacuti si cu bun simt, cu servicii de livrare bune si altele de toata jena, cu var peste tot, cu gauri in pereti, cu gauri in pereti care trebuie acoperite, cu pereti patati de un calorifer care nu era stricat, cu febra musculara de la invartit surubelnita, cu febra musculara de la carat bagaje, saci, cutii, mobila si pungi de la Hornbach sau Ikea sau pur si simplu de acasa la celalalt viitor acasa, cu negocieri, cu bani dati aiurea.

Un inceput cu Roibos cu lapte si biscuiti.
Un inceput cu sunet de metrou pe fundal. Un inceput ca in gara.
Un inceput cu alint si teama si planuri si intrebari.
Un inceput cu lumina de lustre albe si batai din palme ca un copilas.

Fiecare inceput are o aroma sau un parfum sau un gand, o imagine, un vis. E memoria noastra selectiva, care asociaza fiecarui lucru ceva tangibil.
Inceputul blogului poarta atarnata o despartire, sesiunea, Cismigiul si Chopin. 
Tu esti in coltul mintii alaturi de o cabana de munte, miros de brad si tu, tinandu-ma in brate, uitandu-te la mine si la lumina care patrundea prin parul meu si spunandu-mi: "Am un deja-vu, cu tine intr-o cabana...". 

O casa vraiste. Bagaje peste tot, de te uiti si nu stii unde au incaput atata timp toate, mai ales ca ai mai si aruncat din ele. Si solutia care vine mereu in coltul mintii: „Ce nu iti trebuie, trimiti la Horia”!
O casa. O casa a noastra.