doliu

Era vineri, ma intorsesem de la liceu acasa. In loc de "Buna seara", mama mea mi-a zis: "A murit Adrian azi.". Era tatal prietenei mele din copilarie. Fuseseram apropiate multi ani si imi era draga. Mi-a parut rau. M-am schimbat in haine de culoare potrivita si m-am dus spre casa ei. Deasupra usii flutura deja materialul negru. Am intrat, am auzit un planset si vorbe in soapta. O cautam din priviri, cand am facut roata am dat cu ochii de ea. Am intins mainile, m-a imbratisat si a murmurat: "A murit, Oana...", m-a strans mai tare: "Gata, ca o sa incep iar sa plang!". Ma uitam la ea si era...scursa. Mama ei plangea intruna, ea trebuia sa fie "tare". Mi-a marturisit dupa aceea ca nu mai suporta sa i se spuna "Fii tare, Simona!"...pentru ce? Am stat cu ea zilele alea, nu stiam cat de gol si cata amaraciune simte, dar incercam sa fiu "acolo" in caz ca avea nevoie. M-a intrebat in seara aia "De ce-a murit? Acum nu o sa ma mai vada terminand liceul, intrand la facultate, avand copii...De ce-a murit acum?". Ce as fi putut sa ii raspund? Nu mai stiu ce-am ingaimat, oricum raspunsul a fost stupid si nici acum nu as putea sa ii raspund.  Au plans si ea si fratele ei pe umarul meu, am plans cu ei, i-am luat in brate, dar nu a fost nici pe departe de-ajuns. Nici nu stiu daca a contat macar, poate doar pentru mine, sa imi linistesc constiinta ca am fost acolo. Acum nu mai stiu nimic de ea, drumurile noastre au luat alte directii.

Dupa vreo 6 ani, la facultate fiind, dadeam ultimul examen din sesiune. M-a sunat mama mea si mi-a zis ca tatal altui prieten a murit(oara de ce doar mama mea imi da vestile astea?). 250 km pana acasa in ziua inmormantarii. Ajuns acasa, am luat straiele de inmormantare si am trecut strada, lumea deja se aduna sa insoteasca mortul "pe ultimul drum". Statea sub un tei la umbra: "Ai ajuns." Ma privea trist. Seara, dupa inmormantare si toata nebunia de dupa, am ramas la un pahar de vorba pana la 3 dimineata. Am vorbit despre orice si nimic. Alt pansament nu aveam pentru inimi indoliate.

Ar trebui sa existe  un pansament pentru inimi indoliate si frante. Un plasture mare sa tina de cald si de durere...si sa amorteasca, uneori amorteala e buna. 

de ploaie...

Ploua intruna de cateva zile. Altadata starea mea si ploaia se potriveau, acum doar se razboiesc. Picioarele nu au rabdare, vor sa alerge, sa se miste...
Candva, m-as fi plimbat prin ploaie si mi-as fi zis ofurile norilor, acum prefer caldura unui ceai cald si o duminica lenesa, cu aburi de mancare pe fundal.
Candva, ploaia asta m-ar fi facut sa vreau sa plang. 
Candva, ploaia asta m-ar fi facut sa ma simt singura.
Candva, eram singura intr-o ploaie ca asta si ma plimbam prin Cismigiu.
Candva, ma plimbam printr-o ploaie de vara torentiala cu toti oamenii ascunsi pe sub stresini, uda pana la piele, zambind complice celor care se plimbau si ei fara sa le pese si care se bucurau de fiecare strop care racorea asfaltul.
Candva, am mers in ploaie sub o umbrela transparenta langa un brat care nu imi apartinea si care nu dorea sa-mi apartina. Picaturile mari siroiau pe umbrela, ma tineam strans, macar un pic sa pot sa il strang.

Cumva... lucrurile se schimba. Ploile vin, ploile pleaca. Oamenii vin sau pleaca, dar raman in tine bucati din fiecare. Cei dragi cresc ca niste copaci in noi si chiar daca nu mai sunt atat de aproape, radacinile raman mereu acolo. Sa le scoti ar insemna sa te mutilezi.
Si vezi si simti cum prinde radacini in sufletul tau un lastar tanar. Mic, firav, temator...ar putea fi orice. Si ii spui: "Hai sa iti dam viata!".