vineri, 24 ianuarie 2014

om, neom si despre a fi altfel in fiecare zi


Sora mea imi spune ca eu inca traiesc cu iluzii. Cam ca atunci cand aveam zece ani si mirata am facut ochii mari, cand, uitandu-ne la un documentar impreuna, mi-am dat seama ca leul chiar o sa manance zebra aia simpatica. Priveam cu ochii larg deschisi si era oribil. De-atunci am capatat gestul de a inchide ochii la toate scenele violente.
Partial adevarat. Eu as spune ca privesc intai partea frumoasa a vietii. Suna a clasa a cincea si neadevarat, stiu. Cumva, vreau inca sa cred in oameni, desi am dat cu fundul de pamant de multe ori. Asta suna cliseistic si ipocrit. Stiu,  asteptarile sunt ale mele, sunt responsabilitatea mea. Uneori cer prea mult, dar uneori sunt dezamagita de lucruri pe care nu ar trebui nici macar sa le iau in calcul, cer prea mult cand vreau ca cei din jur sa fie in primul rand oameni?
Se intampla rar, din ce in ce mai rar in ultima vreme ca o persoana cunoscuta de mult timp sa ma surprinda intr-un mod placut. Si iata ca s-a intamplat. Nu a fost magie, ci doar un pic de curaj, mi-a aratat o zona vulnerabila. Si, pe principiul: daca imi arati, iti arat si eu, am lasat si eu garda jos si ne-am privit. Eram 2 oameni care se cunosteau de 6 ani, dar nu vorbisera niciodata cu adevarat. A fost frumos, zambeam si ma simteam in siguranta, lucrurile pe care le consideram vulnerabile doar sporeau frumusetea din noi.

Vreau sa cred in a fi Om.
Vreau sa cred ca un pic de inteligenta si responsabilitate poate schimba lumea.
Vreau sa cred in compasiune si empatie. 
Vreau sa cred ca cei din jurul meu vor sa se cunoasca si sa fie versiuni din ce in ce mai bune ale lor. Mi-am dat seama cu multa drama in urma cam cu un an de lucruri nu tocmai frumoase care erau in mine. Am dat vina pe ceilalti, apoi am plans, am ascultat reprosurile si de data asta, erau mare parte adevarate, ranisem si desi stiam ca facusem asta, am continuat sa ranesc, fusesem ipocrita. Toate lucrurile alea erau in mine. A urmat o perioada in care, desi stiam ca erau acolo, le negam. Nu voiam sa le privesc. Am strans frustrari si teancuri, teancuri stateau pe creierul meu. Din cand in cand mai dadeam drumul cate uneia.
Auzisem de multe ori "aleg sa fiu cine sunt in fiecare dimineata", dar a durat mult, prea mult pana sa ajung sa o pricep. Nu te poti remonta cu totul, nu vei deveni extrovert daca esti intravert sau vei avea mai putina nevoie de somn, daca tu hibernezi ca ursul, dar poti alege cum te comporti, cum reactionezi, daca stai sau pleci, daca ranesti sau alini, daca asculti sau doar vrei sa iti faci auzita parerea, daca mangai sau doar privesti, daca oferi sau nu, daca intinzi o mana si spui: ajuta-ma sa ma cunosc! sau ramai sub clopotul tau.
In acest context, in care ne luam responsabilitatea asupra a ceea ce alegem sa impartim in jurul nostru,  "asa sunt eu" devine doar o perdea dupa care ne ascundem. O poveste pe care ne-o spunem, schimbarea e mult prea grea si consumatoare de energie.
Eu nu sunt "asa". Sunt in multe feluri. Atunci cand pui degetul si incerci sa rezumi un om la o singura  caracteristica, doare...ma doare si simt ca ma limitezi.
Pentru ca eu vreau sa fiu o versiune din ce in ce mai buna a mea si nu o sa imi cer scuze daca o sa ti-o cer si tie, si lui, si ei, si noua.