Responsabilitatea de "a fi"

"Tatal meu era alcoolic, de-aceea am ajuns sa beau si eu acum."

"Mama mea nu m-a apreciat si nu m-a sprijinit niciodata, de aceea am o stima de sine scazuta."

"Parintii mei se certau tot timpul, de aceea nu stiu cum sa functionez intr-o relatie."

"Fostul meu prieten a distrus tot ceea ce era romantic in mine."

"Cand eram mic eram mai...grasun. Toti copiii se luau de  mine, iar ca sa ma apar eram rautacios si eu cu ei. Mai rautacios."

"Conditiile socio-economice nu ma lasa sa imi urmez visul de a fi cantareata."

"Am crescut la tara..."

"Am avut o educatoare abuziva..."

"Sora mea...."

Cat de usor este sa fii victima? Sa fii rezultatul unor circumstante in care tu nu ai avut de ales? 

E foarte usor sa dai vina pe altii pentru felul in care ai ajuns, pentru problemele din viata ta, pentru toate insatisfactiile si fricile tale. Poate cel mai usor de culpabilizat sunt parintii. Asa cum si lor le e usor sa dea vina pe parintii lor...Poate bunica era abuziva cu copiii ei, poate strabunicul era alcoolic. Si lucrurile pot continua asa, aruncand mingea vinei de la unul la altul pana la stramosi uitati demult si... cimpanzei.   

Sau as avea o idee(de fapt nu e chiar a mea, au descoperit-o si altii inainte), am putea sa ne luam responsabilitatea pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce reprezinta "EU". 

Uitam ca avem de ales sau, poate, alegem sa uitam. 

Undeva intre lumina si intuneric s-a nascut omul. Ca o moneda cu doua fete, avem in noi si "binele" si "raul", dar tine de alegerea noastra ce dorim sa fim. 

Nu demult am descoperit ca imaginea idealizata pe care o aveam despre mine nu exista. Si trasaturi pe care le imputam altora, mustrari pe care le faceam altora erau doar feluri in care alegeam sa fiu sau sa ma comport. Tindeam sa arunc vina pe ceilalti pentru partea nu atat de perfecta din mine. Relatii toxice in care ma scald, prejudecati, conceptii si idei luate de-a gata, fara sa le filtrez prin propria constiinta, valori care nu sunt ale mele, cuvinte ca "trebuie" sau "niciodata", ma fac sa imi dau seama ca de multe ori i-am lasat pe altii sa aleaga pentru mine sau am facut alegerile mai usoare.

 

Nu este eliberator sa stii ca in fiecare dimineata poti alege cine vrei sa fii? Stiu ca este si infricasator sa fii stapanul propriei tale vieti, sa iti asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce tine de tine, dar nu este si al naibii de frumos sa stii ca poti fi asa cum vrei, neconditionat de altii?

ca o frunza

 

Cat de des foloseam expresia "imi fuge pamantul de sub picioare!"! Cand viata te tranteste si te loveste in moalele capului si simti ca esti purtat fara voia ta pe un drum necunoscut sau cand totul in jur se destrama si parca iti scapa printre degete ceea ce tineai strans langa tine si tot ceea ce credeai ca e sigur fuge de sub picioarele tale.

Abia dupa ce am simtit-o, mi-am dat seama ca stiam ce spuneam.

Plecasem dupa pranz spre varf. Ningea linistit, zapada era afanata, nici cald, nici prea frig...tocmai cum ii sade bine unei ture placute de iarna. Ne-am jucam pe hornurile intalnite, zapada scartaia placut sub pasii nostrii ce faceau urme proaspete. Incepuse sa ninga viscolit si ne dadeam seama ca ne vom intoarce, dar drumul era inca placut asa ca mergeam fara griji pe poteca, Florin in fata mea la un metru jumatate. Eram in mijlocul unui valcel, cand imi ridic privirea spre el si il vad cum cade, nu apuc sa imi dau seama ce se intampla, ca in cateva momente simt cum ma duc si eu la vale cu toata zapada de sub mine. Eram intinsa pe spate si alunecam, fara sa pot face altceva decat sa ma las purtata. L-am auzit strigand ceva, dar nu am inteles ce, poate i-am raspuns sau poate am strigat doar in mintea mea.

Pana atunci nu am apucat sa ma gandesc la avalanse, nu constientizasem ca eram in pericol si placa de zapada care aluneca cu noi fara stiu cat sau unde ne duce, m-a luat prin surprindere. Cu pioletul in mana, prins de dupa incheietura, simteam presiunea stransorii, ca un rau involburat din al carui torent nu poti scapa.
Niste zapada venita de undeva de deasupra capului meu m-a facut sa iau o gura mare de aer. Imi auzeam inima zvacnind in urechi si ma lasam sa alunec, stiind ca nu pot sa lupt, tot ce puteam face era sa astept sa se opreasca. Cu usurinta cu care vantul intoarce in aer o frunza, am fost rasucita pe burta, dar am reusit cumva sa ma intorc, credeam eu ca eram iar pe spate.
Nu stiu cat a durat, probabil doar cateva secunde, dar au avut timp sa se rostogoleasca prin cap multe idei. Ma incerca o senzatie de neputinta, amestecata cu dorinta de a tine cu tot ce am de viata.  Mi-am derulat in minte tot ce stiam despre avalanse si o voce mi-a spus ca poate asta e tot, asta e sfarsitul. I-am raspuns ca nu vreau sa mor atunci si m-am gandit la toate persoanele pe care mai vreau sa le vad inca o data, macar o data. Nu a fost nici un regret, ci doar o liniste ciudata. Eram impacata si asteptam.

Si la un moment dat s-a oprit. Simteam zapada pe mine, pe fata, dar nu stiam cata era, nu stiam daca eram la suprafata sau nu. Mana stanga nu puteam sa mi-o misc, nici piciorul, momentele pana cand mi-am ridicat mana dreapta si am scuturat-o de zapada au durat o vesnicie. - eram la suprafata. Florin! unde era Florin? L-am auzit strigandu-ma, m-am linistit si m-am bucurat cum nu m-am bucurat de mult, i-am raspuns. 

M-am ridicat din zapada si l-am asteptat sa coboare la mine. Ne-am uitat in sus, nu ma dusesem decat vreo 30 metri. Eram intregi, pe Florin il durea un pic piciorul, dar ne simteam norocosi.

Scuturandu-ma de zapada, am inceput sa radem sub fulgiii mari care se asterneau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar inca nu realizam ca pana sa ajungem inapoi mai aveam un drum de facut.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Poate ca toata viata noastra e asa, ne lasam purtati de un torent din care nu avem scapare si suntem purtati de colo-colo, unde ne duce drumul. Ne spunem ca alegem, dar chiar e o alegere?

repere in viata - recunostinta

Era o mana de om, la 10 ani o ajunsesem deja in inaltime.
Avea 5 clase, citea tot ce prindea in mana si inca mai tinea minte formula prin care se calcula aria unui cerc. 
Pentru vremea si locul in care traia, as putea spune ca era un spirit rebel. Si-a iubit mult copiii, a incercat sa le asigure ceea ce ea si-a dorit cel mai mult - educatie. Desi niste "copii de taran", copiii ei - 2 baieti si o fata, au avut sansa sa mearga la liceu si facultate. Una din cele mai mari amaraciuni din sufletul ei (dupa casatoria aranjata) a fost ca fiica ei s-a casatorit prea tanara si nu si-a continuat studiile dupa liceu.

Stia multe povesti si mi le spunea in timp ce mergeam cu limba scoasa de un cot incercand sa ma tin dupa ea atunci cand iesea cu caprele la pascut. La 78 de ani inca alerga dupa capre, asculta radio si se minuna de cele ce cantau "suna periculos, trage fusta mai jos!".

Pastele il petreceam cu ea. Dimineata, ma trezeam si ma astepta un lighean cu apa in care erau puse cu grija - un ou, banuti - " sa dea Dumnezeu fetelor sanatate si minte!".

A tesut la razboi tuturor nepoatelor cate 3-4 covoare de lana - "sa aiba fetele zestre de la mamaia!"

M-a invatat sa imi doresc de la viata mai mult decat ceea ce se asteapta de la mine si zestrea lasata e mai mare - e dorinta de a cunoaste mai mult si dorinta de a fi mai mult.

Nu am apucat sa imi iau ramas bun de la ea si nu am mai fost in sat de cand s-a stins. Pentru mine, ea inca ne asteapta in casa de langa fosta moara...
asa ca ma intorc si o caut in gand si ii multumesc: "Mi-au zis ca seman cu tine, mamaie!"

oh, demon, alcool! - necunoscute sunt caile medicinei(II)

Sunt multe povesti anecdotice in medicina, ieri mi s-a intamplat sa se verifice una dintre ele. Am intrebat un pacient daca este consumator de alcool, raspunsul l-am primit foarte firesc, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus foarte serios: "Ca omul.". Dupa o clipa de reculegere, timp in care neuronii mei dadeau eroare de cod, ii cer sa imi estimeze cantitatea - se pare ca in jur de 1, 5 L de vin pe zi. Dependenta de alcool o vad zilnic, toti stim efectele nocive pe termen lung, dar asta nu sperie prea multa lume- oamenii au mereu senzatia ca vor ramane mereu tineri si in forta. Nu vreau sa judec, s-a demonstrat o predispozitie genetica la dependenta de alcool si sunt multi factori care merita luati in calcul inainte de a pune o eticheta. 

Sunt niste riscuri pe care unii si le asuma, dar sunt sigura ca sunt lucruri pe care nu le stiu ca s-ar putea afla la capatul a mai multe pahare(cum ar fi encefalopatia hepatica- afectarea lenta a functiilor pshiho-neurologice). 

Un alt pacient, diagnosticat cu ciroza, povestea cu lacrimi in ochi cum a baut in ultima saptamana, cum stie ca nu are voie sa faca asta, dar nu se putea abtine. Respira greu datorita volumului mare de lichid ce ii apasa toracele, si-a sters lacrimile si a incercat sa se ridice din pat, dar nu putea. L-am ajutat sa se ridice, rusinat aproape, s-a indreptat catre baie, mi-a zis ca ii e greu sa accepte ca o domnisoara l-a ajutat sa se ridice din pat. Nu am stiut cum sa il imbunez, ce-as fi putut sa ii zic?

Cu totii avem un oarecare soi de dependenta, un punct slab - chiar si sub forma unei persoane pe care o lasam sa ne exploateze emotional sau in diverse alte moduri mai creative, doar ca acestea, probabil, nu ne afecteaza ficatul, corpul sau psihicul atat de tare - sau cel putin inca nu s-a facut un studiu sa se demonstreze asta.

Dependentele joaca multe forme, cel mai greu e sa recunoastem fata de noi atunci cand simtim ca avem o problema. Genele nu pot fi schimbate, dar pot fi imblanzite, putem sa invatam cum sa lucreze pentru noi. Ne complacem in situatii, dam vina  pe parinti, pe situatii, dar niciodata nu ne gandim ca schimbarea ar putea sa inceapa de la noi. Hai sa schimbam noi ceva in comportamentul nostru pentru a ne fi noua mai bine, inainte de a cere celorlalte persoane sa fie altfel decat sunt. 

Tu cu ce o sa te faci mai fericit azi? 

 

despre legaturi - necunoscute sunt caile medicinei

"Cells function alone, but live together."

Anul trecut pe vremea asta, cand studiam semiologie la spitalul Coltea, a venit un pacient in regim de urgenta la UTIC(Unitatea de Terapie Intensiva Coronarieni); avea o aritmie grava si era instabil hemodinamic, poate lucrurile astea nu va spun mare lucru, dar insemna ca era intr-o stare grava, foarte grava. Il durea ceva, nu putea sa vorbeasca sa spuna ce, doar din cand in cand gemea si isi incovoia spatele. Era conectat la monitor si aparatul tiuia asurzitor de alerta(mi-am dat seama ulterior ca doar asa percepeam eu).

Priveam cum medicul de garda incerca fara prea mult succes sa ii gaseasca o combinatie care sa il faca sa raspunda la tratament, asistentele incercau sa ii prinda o linie, infirmierele din exces de zel ii schimbau asternuturile(de parca asta conta in acel moment). Priveam parca prin ochii altcuiva toate astea, vedeam cum se scurge viata din batranel, fara ca noi sa ii putem face ceva si nu intelegeam. Nu intelegeam cum inauntrul meu e atat de mult calm. Imi imaginasem de multe ori cum va fi momentul in care voi vedea prima persoana care se retrage in tacere, credeam ca voi fi daramata.

Oricat de urat ar suna asta, eu nu aveam nici un fel de emotie si asta ma facea sa ma simt inuman. Cum sa nu simti nimic atunci cand vezi o persoana pe moarte?!Nu puteam concepe asa ceva.

In anul ce a urmat am asistat la mai multe interventii, am vazut zeci de pacienti, am stat de vorba cu ei, i-am ascultat, i-am inteles, i-am certat, am ras cu ei.

In una din saptamanile trecute, profesorul meu isi avea mama internata in spital si cand a venit la vizita in salon, s-a dus la ea, a mangaiat-o pe par si i-a spus: "Mama!" atat de trist, atat de sfasietor, incat am simtit cum ne-am cutremurat toti din sala.

Zilele trecute, incercam sa vorbesc cu o persoana apropiata si intrebarea pe care voiam sa i-o pun, misca atat de multe in mine incat incepuse sa imi bata puternic inima de parca voia sa o zbughiasca, sa nu fie de fata atunci cand voi primi raspunsul. 

Totul depinde de nivelul de implicare emotionala, de legatura pe care o stabilesti cu persoana de langa.

Sunt intrebata de multe ori daca nu e greu sa vad atat de multa durere. Este greu, sunt oameni cu care ajungi sa povestesti, sa razi si sa stii ca nu mai au mult de trait, sunt copii, parintii, soti care isi aduc persoana draga la spital si durerea si speranta din ochii lor te apasa, iar uneori e coplesitoare.  

Ce am invatat din asta? ca legaturile emotionale cu cei din jurul nostru sunt ceea ce dau sens lucrurilor, este ceea ce ne facem sa avem o directie. Uita-te in jurul tau si da un sens vietii tale.

cum sa controlezi ceea ce ti se intampla

"I admit i've lost control" ... I admit I never had it! 

Uita-te la zapada de afara, la norii care stau deasupra orasului si spune-mi ce poti controla. Pune mana pe pieptul persoanei de langa tine(si daca nu este una, gaseste-o) si simte-i respiratiile. Ce controlezi? Lumea se invarte cu o viteza ametitoare fara sa ni se supuna in vreun fel, realitatea ne taraste in fiecare zi si noi avem impresia de-a dreptul naiva ca suntem mai mult decat un fir de nisip pe o plaja.

De ce ai nevoie sa simti ca ai control? pentru ca ne simtim... vulnerabili. Si vulnerabilitatea duce la frica, la rusine, la sentimentul ca nu suntem conectati cu ceilalti, ca nu apartinem, ca nu meritam sa fim iubiti, apreciati.

Si ce facem cu vulnerabilitatea? o ascundem intr-o cutiuta frumoasa in noi si ne prefacem ca nu exista - doar ca nu stim ca ne amortim si alte emotii asa; incercam sa facem lucrurile "perfecte" - "impecabile"; ne prefacem, purtam zeci de masti in fiecare zi - masti care ne ascund. Ne chinuim sa fim altfel si pierdem din autenticitate- suntem ceea ce credem ca ar trebui sa fim si nu ceea ce suntem de fapt.

Ce se poate face? sa ne relaxam si sa vedem viata asa cum e ea de fapt - imprevizibila, si sa o acceptam.

Am putea sa ne lasam sa fim priviti - priviti cu adevarat de persoanele din jur- fara zambete false sau masti care nu ne apartin, sa iubim si sa oferim iubire, fara teama!
Sa fim bucurosi si sa multumim pentru lucrurile pe care le avem. Bucura-te ca simti iubire, entuziasm, speranta, daruire, curaj, incredere, bucura-te de ceea ce simti!

eu... ma simt vulnerabila si asta ma face sa imi dau seama ca traiesc!

ai avut parte de ea?

Uitandu-ma printre posturile pe care le-am pastrat in draft, am dat peste unul care se numea "despre iubirea nonposesiva si exuberanta"(la fel ca si cartea), l-am deschis entuziasmata - si era scris..nimic, nu  era scris nimic. Nu mai stiu ce voiam sa scriu atunci- probabil mi-am schimbat oricum de cateva ori ideile de atunci si pana acum.

M-am gandit des in ultima vreme la ceea ce inseamna iubire autentica. Oare cati oameni au parte de ea?

Atunci cand iubesti autentic, te bucuri de prezenta acelei persoane - care se afla in tine, in constiinta ta. Numai gandul la ea te bucura. Ea nu trebuie sa faca ceva special pentru tine ca sa o iubesti, trebuie doar sa existe. 

Imagineaza-ti o persoana care iubeste marea - o iubeste pur si simplu, marea nu ii ofera ei nimic special, nu o detine, ci o face fericita prin simplul fapt ca exista.

Dragostea care conteaza este cea oferita liber, nu poti determina pe cineva sa te iubeasca, pentru ca daca te iubeste autentic, te va iubi indifirent de ceea ce vei face tu. Ce poti face? Poti invata sa traiesti cu ea in tine, sa te bucuri si sa o daruiesti.

Dragostea adevarata nu te face o alta persoana. Eu cred ca o relatie de cuplu fericita nu te schimba. Nu o sa te faca sa iti strangi sosetele din casa, daca 20 de ani, le-a strans mama ta pentru tine, nu o sa te faca sa incepi sa dormi cu cortul in creasta, daca ideea ta de confort e sa dormi pe o saltea de puf, nu o sa te faca mai putin aerian si mai organizat sau mai econom.

 O relatie fericita te face sa devii din ce in ce mai profund tu - iar asta se simte atat de bine!

despre dragoste - cu cinism

Disclaimer: Cred cu tarie ca iubirea este cel mai minunat sentiment.

Rationalul, toata judecata ta de om citit si cult se duce pe apa sambetei in fata unor emotii foarte puternice, cum bine spuneau intr-un film "love isn't blind, it's retarded". Si ajungi sa faci tot felul de lucruri pe care nu ai fi crezut ca o sa le faci vreodata - unele din ele de-a dreptul hilare, ajungi sa accepti lucruri pe care nu le-ai fi acceptat, toate purtand in frunte steagul "iubire".

Care ar fi solutiile? Ai putea sa iti negi sentimentele, dar vei ajunge o butelie sub presiune sau ai putea sa te lasi sa le traiesti pana cand vor trece. Pentru ca vor trece. Era o vreme cand credeam ca poti sa iubesti si sa nu fii orb- ei bine, acum sunt sigura ca nu iti mai folosesti intreaga ta capacitate cognitiva.

Creierul nostru capituleaza atunci cand este invadat de dopamina si alte opioide endogene - a se vedea endorfina (atunci se creeaza senzatia de indragostire)- da, sunt de-ajuns cativa hormoni pusi pe gluma. Iata cateva din simptomele dragostei, in caz ca nu ai mai experimentat de mult si ai uitat: gandirea obsesiva indreptata catre acea persoana, dependenta emotionala, euforia, anxietatea de abandon, posesivitatea. 

Cu toate ca e minunata, nu dragostea este cheia catre relatiile armonioase si de lunga durata(uitati-va la studiile lui Gottman pentru mai multe explicatii- Gottman poate prezice cu o probabilitate de peste 95% sansele de reusita ale unei casnicii) si nici comunicarea cum ar crede unii psihologi care nu stiu ca exista o tara unde se fac studii si se tiparesc carti de psihologie updatate, ci sunt valorile comune. 

Asa ca, in seara asta, voi bea un pahar pentru prietenie si toate valorile comune pe care le impartasesc!

 

ganduri de noapte alba

Stau pe balcon si, ca niciodata, e liniste. Pe Splaiul atat de aglomerat de obicei, nu circula nici o masina.

Un caine care merge agale, cateva pasari care se aud din parc.

Privesc acest oras in care niciodata nu este intuneric pe deplin si mi se face dor de munte, de mare. Zambesc, deja bagajele am inceput sa le fac, o sa plec in curand, dar ma voi intoarce, mereu ma intorc, desi acum nu vad prea multe motive sa o fac. Stiu ca in cateva saptamani imi va fi dor.

Imi aduc aminte de ziua in care m-am mutat aici, paseam cu teama, totusi eram plina de sperante, asteptari si vise. Teama a trecut, asteptarile, bineinteles, nu au fost indeplinite, dar am invatat sa nu mai "astept", iar visele- unele s-au implinit, unele s-au pierdut, dar au aparut altele.

Am crescut mult in orasul asta prafuit si galagios. 3 ani... 3 ani in care am batut strazi pe jos la toate orele, am ras cu gura pana la urechi, am mancat prajitura Mimi, am plans plimbandu-ma pe Regina Elisabeta in ploaie(avantajul de a fi intr-un oras mare), m-am plimbat tinandu-ma de mana in parc, am mancat inghetata din toate colturile Bucurestiului, am cunoscut oameni faini, am citit in metrou, am zambit la necunoscuti, m-am jucat cu cainii de pe strada, m-am infuriat, m-am jucat, am trait.

Ce va fi de acum incolo? vom vedea. In ciuda nebuloasei din fata mea, nu mi-e teama, am invatat de pe munte sa nu imi fie frica atat timp cat vad poteca si, din cand in cand daca sunt norocoasa, un semn care sa imi spuna ca sunt pe drumul cel bun- drumul meu.

vis. cautare

Te cautam si nu stiam unde. Mergeam.cu mainile in fata mea incercand sa iti simt caldura trupului. Era ceata si frig, iar eu continuam sa merg nestiind unde ma indrept, nestiind cat voi continua.  Aveam picioarele grele si ma dureau mainile incercand sa cuprind.

Cand m-am trezit, inainte de a deschide ochii, am rasuflat usurata: nu era real... simteam soarele printre perdele si am zambit gandindu-ma ca voi deschide ochii si o sa te vad cu somnul pe gene,  intins langa mine ca un motan.

Am intins mana dupa tine si abia atunci mi-am dat seama... faptul ca te aflasem, era tot un vis. Tu nu esti.

a fi - am fost, sunt, voi fi

Daca ai un album de fotografii la indemana, ia-l si rasfoieste-l un pic. Semeni cu persoana pe care o vezi in fotografii? mai ai aceleasi idei, credinte, visuri? iti vezi viitorul la fel? ai facut de-atunci lucruri pe care ti-ai promis ca nu le vei face niciodata?

Era o vreme cand credeam ca oamenii nu se pot schimba, dar am ajuns sa descopar repede ca sinele nostru evolueaza, se schimba. Tot ce spui despre tine este valabil acum, in acest moment, la fel si sentimentele pe care le porti. 

Folosim cuvinte mari: "niciodata", "totdeauna", "mereu", facem uneori promisiuni pe care nu avem cum sa le tinem, uitand ca suntem pe pamant doar o clipa si ca schimbarea e poate singura constanta. 

Ce e de facut? putem sa incercam sa ne luptam cu schimbarea, sa incercam sa o oprim sau putem sa fim constienti de evolutia naturala si sa scoatem ce e mai bun din ea.. In fond, lumea ar fi mai putin interesanta daca totul ar fi constant. 

Probabil va veni un timp in care voi citi aceste cuvinte si ma voi amuza de gandurile mele de acum.

a fi - eu sunt, tu esti

Eu sunt, Tu esti. Unde se termina sinele meu si unde incepe al tau?

Tine de la unghia degetului mic de la picior pana in crestetul capului? este limitat de piele? esti mai mult in mana dreapta sau in cea stanga?esti intr-un fir de-al tau de par? 

Esti calculatorul pe care il butonezi? esti in ceea ce scrii? dar in ceea ce nu scrii, dar gandesti?

Esti in floarea pe care o cresti pe pervaz? in hainele tale?  

Este un pic de tine in copilul pe care il cresti? in fratele tau? dar in prietenii tai?  

eu sunt in toate... 

sunt universul intreg, din mine cresc copacii, masinile circula prin venele mele, simt cum respira pamantul o data cu mine.
sunt un simplu spectator in univers, sunt un fir de nisip in tot universul, un mic muritor, a carui existenta e prea neinsemnata sa schimbe ceva.

Care este granita sinelui tau?

despre liniste

Atunci cand te impaci cu ce e in jurul tau, cu Viata, atunci te cuprinde Linistea.

Este linistea care te cuprinde cand te opresti si te uiti in jurul tau si totul te face sa zambesti.

Sau cea pe care o capeti cand simti ca prinzi radacini in verdele din jurul tau si daca cineva ar vrea sa te smulga de-acolo, ar trebui sa te ia cu toate culorile noi cu care te-ai hranit.

E cea pe care o capeti cand te uiti in ochii nevinovati de langa tine si stii ca ai pentru cine sa lupti, pentru cine sa speri, pentru cine sa vrei sa faci un maine mai bun.

Este linistea cand ajuns in varf de munte, te simti coplesit de ...frumos si parca nu mai exista nimic in afara de tine si munte.

Si cea in care te cufunzi cand totul in jurul tau se destrama si stii ca esti doar un spectator- nu poti si nici daca ai putea, nu vrei sa schimbi nimic.

E linistea care te cuprinde atunci cand alergi, si simti cum iti bate nebuna inima in urechi si esti doar tu, pasii tai si drumul din fata.

E linistea pe care o ai cand dormi langa o inima care bate in acelasi ritm cu a ta. Si atunci cand te trezesti in bratele acelui Cineva si somnul se smulge dureros de pe gene, dar zambesti si e liniste pentru ca e langa tine.

E linistea cuvantului "acasa".

Si... e linistea dinainte de a muri.

dictionar explicativ

Am trimis oameni pe luna, putem sa vedem organite celulare, zburam peste oceane, dar nu stim sa ... comunicam. Eu nu stiu sa comunic. Lucrurile ar fi atat de simple daca am reusi sa spunem ce dorinte, nevoi, emotii avem... Lucrurile ar fi si mai simple daca am reusi sa le identificam corect, dar asta e alta poveste.
asa ca vreau sa stii ca...
Iti zambesc pentru ca ma bucur ca te revad.
Te caut pentru ca imi lipsesti.
Te strang in brate pentru ca imi e dor de tine.
Te sarut pentru ca te doresc.
Te tin de mana pentru ca te vreau aproape.

ehe... ar fi frumos sa fie atat de simplu.
ar putea fi atat de simplu!

scadente

Azi nu imi voi face nici un fel de planuri de viitor. Am ajuns iar la un fel de scadenta, dar nu simt nevoia sa pun nimic in balanta. Si ce as putea pune in balanta? nimic din ceea ce conteaza pentru mine nu e masurabil, se poate doar simti. Viata mea e frumoasa asa cum e ea: ciudata uneori, fericita, trista, intensa sau obositoare.

Asa ca voi sarbatori.... faptul ca am invatat sa scriu. Si o voi sarbatori scriind tot ce imi trece prin cap.

Iar se schimba cifrele si abia ma obisnuisem cu varsta mea.

din nou, drumuri.

am tras aer adanc in piept si  am inchis ochii...voiam sa povestesc despre zambete triste si povestile din spatele lor, dar... din camera alaturata se aude "Mo' Caciun cu pete dalbe/ a sosit de pin nameti..." ma bufneste rasul si toata melancolia dispare intr-o secunda la auzul glasului nepotului meu. 

Ne-am strans acasa, aproape toti asa cum doar de cateva ori pe an reusim. Si, dupa, inapoi la Bucuresti.

Pentru mine, Pastele a insemnat mereu o calatorie. Inainte, mergeam in fiecare an la bunica mea si ne petreceam cu ea sarbatorile. Imi placea drumul pana acolo, dadea o importanta mai mare sarbatorii, fiecare ora ma pregatea pentru ceea ce ma astepta la capat de drum. As vrea sa imi aduc aminte acum de ultimul Paste petrecut impreuna cu bunica mea, dar nu reusesc, niciodata nu stii cand e ultima oara cand te bucuri de un lucru pe care il impartasesti cu cineva.

Apoi, a fost drumul pana la biserica, au fost acei cativa ani cand in fiecare seara inainte de Paste, mergeam cu bunica celui mai bun prieten al meu, bunica pe care o "adoptasem"(sau poate ca ea ma adoptase..) la Denii. Eram emotionata, uneori ma suparam pe mine ca nu reuseam sa fiu cuprinsa de emotia vorbelor pe care le ascultam la slujba. Pe drum, mamaia ne spunea pilde si povesti despre Sfinti.  Am pierdut intre timp mult...aproape totul din ceea ce insemna "biserica" pentru mine, dar caut ceea ce inseamna "spiritualitate" pentru mine si simt ca sunt mai aproape cu fiecare pas.

Acum este drumul de la Bucuresti pana la parinti. Ore in sir pe drum asteptand sa ajung la ceea ce atunci cand imi e greu, ma intorc cu mintea: "acasa", celalalt "acasa". Ceva linistitor in cicaleala mamei mele: "ai mancat?mananci numai scovergi toata ziua!"(spune asta in timp ce ma indoapa). 

As mai depana, dar nepotul meu ma anunta in timp ce apasa pe toate butoanele: "Oana se joaca cu Fuiutu, hai!"(iar eu ma voi conforma, bineinteles).

pentru cine bat clopotele?

Puneti mana dreapta pe piept. Iti simti inima cum bate? Bate fara sa iti ceara permisiunea, bate tot timpul, chiar si cand dormi sau citesti aceste randuri. Esti asezat, cel mai probabil, pe scaun. Muschii tai se contracta incercand sa iti mentina o postura confortabila, fara ca tu sa poti face ceva in privinta aceasta. Aerul pe care il expiri nu depinde de tine, iar la nivelul plamanului tau, oxigenul si dioxidul de carbon trec prin membrane fara ca tu sa constientizezi macar asta.

Era o vreme cand ma simteam stapana pe viata mea. Acum, ma simt atat de mica si totusi...parca pot cuprinde totul, de parca din mine ar creste iarba si prin mine ar inflori pomii.

Probabil ca ai inteles, totul depinde de locul de unde vrei sa privesti lucrurile si sa te raportezi la ceea ce e  in jur. Asa ca, stai relaxat si bucura-te de tot, ca intreg. Nu iti apartine nimic.

Suntem cu totii niste frunze prinse intr-un copac mare, numit univers. Suntem legati unul de altul, chiar daca nu vedem asta.

....pentru cine bat clopotele?... pentru tine bat.

descoperindu-ma pe mine: cuvintele

Avem nevoie sa conceptualizam, sa dam o forma controlabila la orice forma, emotie, lucru, persoana. Cel mai usor este sa rostim cuvinte. Uneori, uitam ca ele sunt doar o forma. Cuvantul "apa" nu iti va tine de sete. Cuvantul "dor" nu iti va alina dorul, la fel cum cuvantul "mancare" nu iti va alina foamea. Sunt doar forme, carora noi incercam sa le dam intelesuri. Ne pierdem in semnificatii de atat de multe ori!...

Sunt o persoana puternic verbala. Uneori ma iau prea in serios. Uneori, incerc sa ma explic prin cuvinte, dar asta nu ma face decat sa incurc lucrurile mai tare si sa indrug alte si alte nerozii in incercarea mea de a ma transpune in cuvinte.

"Daca ma intrebi cine sunt, nu iti pot raspunde. N-am spus ca nu vreau. Pur si simplu nu pot.E ca si cum ai cere unui deget sa se arate pe sine. Nu poate. Exista, insa, o smecherie: el poate arata spre o oglinda. In oglinda este un deget care arata spre el. Te-ai prins?"( Calea vrajitorului - Adrian Nuta)

scurt tratat despre lupta (III): lupta pentru "punct"

Punct.
Fiecare poveste se termina cu un punct. Ne ajuta sa trecem mai departe, sa putem inchide capitolele din viata noastra. Daca finalul e fericit sau ne intristeaza, mai putin conteaza, atat timp cat putem punem " . " si nu "..."(desi, daca am sta sa ne gandim un pic, am vedea ca am invatat si am crescut mai mult din experientele care ne-au facut sa suferim).

"Ce-ar fi fost daca...?", "De ce...?", "Ce anume s-a schimbat...?", "Oare se va mai intoarce...?" intrebari la care daca nu avem raspunsul, nu simtim ca lucrurile sunt incheiate si ne apasa, nu ne lasa sa trecem mai departe, ne uitam mereu spre trecut si uitam sa ne minunam de fiecare lucru ce ni se intampla in momentul acesta.
Si astfel incepe lupta pentru goana dupa raspunsurile... din noi. Putem sa spunem ca nu conteaza, ca am trecut peste, dar ele se aduna si ne tin in loc. Le putem ingropa adanc in noi si putem sa nu insemnam locul in care le-am ascuns, dar la un moment dat, vor iesi la suprafata. Putem sa le infruntam sau putem sa fugim in continuare, dar ele vor fi mereu acolo oricat ne-am amagi.

Avem nevoie de simbolica gestului de a pune punct, de a spune "cu bine!", de a tine doliu dupa un om, dupa o relatie.

Azi am inceput sa rescriu finaluri.

ultimul strop

Iti pui o haina pe tine si te arunci in ploaia de afara, in intuneric. E asa cum o stiai de cand erai copil si norii te faceau sa iesi din casa si sa speri ca te va prinde de data asta ploaia plimbandu-te pe sub salcamii de pe strada si poate, cine stie, va fi si un curcubeu.
E ca atunci cand alergati tinandu-va de mana pe sub stresinile care curgeau.
Si e la fel cum o stiai cand te plimbai aiurea pe strazi cu parul ud, incercand sa iti speli amintirile de el.

Asa ca inca o data, te arunci in ploaia de afara. Asa cum isi spala pescarusii penele in apa, asa iti speli si tu toate gandurile care te napadeau. E frig, dar asta te face sa simti cum te afunzi mai mult in tine. Nu e nimeni pe strada, cu mainile in buzunare, nu stii unde mergi si nici nu vrei sa afli, esti tu, gandurile tale si peste toate, ploaia.
Maresti pasul, a inceput sa te cuprinda frigul si mainile le simti sloi. Incerci sa te relaxezi, dar simti cum se urca fiorul rece pe toata coloana si peste toate, ploaia asta care curge neincetat.
Stiai dinainte ca o sa incepi sa tremuri, dar ai continuat sa mergi. Credeai ca poti sa fugi si ca nu te va atinge de data asta. Dar un singur strop, inca unul adunat e de-ajuns sa te faca sa nu iti mai poti controla corpul. Esti tu, doar tu si tremuraturile care au inceput sa devina incontrolabile. Ai vrea sa te opresti, dar stii ca ar fi mai rau. Ai nevoie de caldura. "ce bine ar fi fost sa fi fost acum langa mine... prostul!... trebuie sa gasesc un loc cald". Cauti in jur speranta unei calduri, sa te intorci pare la mile distanta, dar trebuie sa te intorci. Te simti departe de tine, departe de orice ar putea sa iti dea caldura, ai vrea plangi, dar corpul tau nu poate.
Incerci sa te aduni, te legi de orice amintire calda, poate vei gasi una care sa te faca sa zambesti. Si peste toate ploaia.
Vezi luminile de la blocul tau. Ai reusit. Intri in scara si alergi pe scari, cheile intra atat de greu in broasca. Esti inauntru, te dezbraci si intri sub dusul fierbinte. Vaporii de apa au aburit toata baia, iti privesti pielea incretitade apa, zambesti, data viitoare vei fi pregatit pentru ploaie.

....................................................................................................
ganduri din ploaie, a trecut ceva vreme peste ele.
De ce nu spunem " e de-ajuns" si asteptam ultimul strop? stim cand va veni, dar nu vrem sa vedem, vrem sa tinem cu dintii stransi de tot ceea ce avem.