Stau pe balcon si, ca niciodata, e liniste. Pe Splaiul atat de aglomerat de obicei, nu circula nici o masina.
Un caine care merge agale, cateva pasari care se aud din parc.
Privesc acest oras in care niciodata nu este intuneric pe deplin si mi se face dor de munte, de mare. Zambesc, deja bagajele am inceput sa le fac, o sa plec in curand, dar ma voi intoarce, mereu ma intorc, desi acum nu vad prea multe motive sa o fac. Stiu ca in cateva saptamani imi va fi dor.
Imi aduc aminte de ziua in care m-am mutat aici, paseam cu teama, totusi eram plina de sperante, asteptari si vise. Teama a trecut, asteptarile, bineinteles, nu au fost indeplinite, dar am invatat sa nu mai "astept", iar visele- unele s-au implinit, unele s-au pierdut, dar au aparut altele.
Am crescut mult in orasul asta prafuit si galagios. 3 ani... 3 ani in care am batut strazi pe jos la toate orele, am ras cu gura pana la urechi, am mancat prajitura Mimi, am plans plimbandu-ma pe Regina Elisabeta in ploaie(avantajul de a fi intr-un oras mare), m-am plimbat tinandu-ma de mana in parc, am mancat inghetata din toate colturile Bucurestiului, am cunoscut oameni faini, am citit in metrou, am zambit la necunoscuti, m-am jucat cu cainii de pe strada, m-am infuriat, m-am jucat, am trait.
Ce va fi de acum incolo? vom vedea. In ciuda nebuloasei din fata mea, nu mi-e teama, am invatat de pe munte sa nu imi fie frica atat timp cat vad poteca si, din cand in cand daca sunt norocoasa, un semn care sa imi spuna ca sunt pe drumul cel bun- drumul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu