am tras aer adanc in piept si am inchis ochii...voiam sa povestesc despre zambete triste si povestile din spatele lor, dar... din camera alaturata se aude "Mo' Caciun cu pete dalbe/ a sosit de pin nameti..." ma bufneste rasul si toata melancolia dispare intr-o secunda la auzul glasului nepotului meu.
Ne-am strans acasa, aproape toti asa cum doar de cateva ori pe an reusim. Si, dupa, inapoi la Bucuresti.
Pentru mine, Pastele a insemnat mereu o calatorie. Inainte, mergeam in fiecare an la bunica mea si ne petreceam cu ea sarbatorile. Imi placea drumul pana acolo, dadea o importanta mai mare sarbatorii, fiecare ora ma pregatea pentru ceea ce ma astepta la capat de drum. As vrea sa imi aduc aminte acum de ultimul Paste petrecut impreuna cu bunica mea, dar nu reusesc, niciodata nu stii cand e ultima oara cand te bucuri de un lucru pe care il impartasesti cu cineva.
Apoi, a fost drumul pana la biserica, au fost acei cativa ani cand in fiecare seara inainte de Paste, mergeam cu bunica celui mai bun prieten al meu, bunica pe care o "adoptasem"(sau poate ca ea ma adoptase..) la Denii. Eram emotionata, uneori ma suparam pe mine ca nu reuseam sa fiu cuprinsa de emotia vorbelor pe care le ascultam la slujba. Pe drum, mamaia ne spunea pilde si povesti despre Sfinti. Am pierdut intre timp mult...aproape totul din ceea ce insemna "biserica" pentru mine, dar caut ceea ce inseamna "spiritualitate" pentru mine si simt ca sunt mai aproape cu fiecare pas.
Acum este drumul de la Bucuresti pana la parinti. Ore in sir pe drum asteptand sa ajung la ceea ce atunci cand imi e greu, ma intorc cu mintea: "acasa", celalalt "acasa". Ceva linistitor in cicaleala mamei mele: "ai mancat?mananci numai scovergi toata ziua!"(spune asta in timp ce ma indoapa).
As mai depana, dar nepotul meu ma anunta in timp ce apasa pe toate butoanele: "Oana se joaca cu Fuiutu, hai!"(iar eu ma voi conforma, bineinteles).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu