Mare e gradina...

A fi in postura de psihiatru e ca si cum ai fi in primul rand la o piesa de teatru jucata de o minte tulburata.  Daca piesa de teatru e moderna, s-ar putea ca scaunele sa fie chiar pe scena si sa implice si spectatorii, dar asta tine doar de noroc.

Saptamanile astea am avut ocazia sa observ reticenta unora dintre colegii mei de a intra in contact cu pacientul cu tulburari mentale. E aproape groaza de a vorbi cu o persoana care vede realitatea intr-un mod atat de diferit fata de tine.

Mi se rostogoleste prin colturile mintii in ultima vreme ideea ca fiecare vede realitatea prin propriul sau glob. E ca si cum fiecare dintre noi am avea o pereche de ochelari care distorsioneaza imaginea fara sa ne dam seama de asta ... Si nici nu am putea sa stim cum ar fi lumea fara, pentru ca ii purtam dintotdeauna.

Fiecare are filmul sau care ruleaza in propriul capusor despre evenimentele care sunt in jurul nostru, regizat de creierul nostru cu propriile preconceptii, asteptari, iluzii, minciuni, pareri, emotii. Incercam sa facem legaturi cu ceilalti, sa impartasim, sa vedem cat de departe sunt ceilalti de noi. Si ne simtim atat de bine sa putem intelege lumea celuilalt, sa poata fi inteleasa lumea noastra. Empatia, caci despre asta e vorba, este ceea ce aduce lumile noastre mai aproape.

Acum revenind la persoanele cu tulburari psihice... Realitatea lor, este diferita de a ta, dar mai mult, nu vezi prea multe legaturi intre lumile voastre, nu poti impartasi mai nimic, gustul, mirosul, vazul, fiecare perceptie pare diferita. Pentru tine, nu este musai o tragedie, lumea ta e in siguranta, dar pentru el? Cat de singur trebuie sa fie sa ai o realitate diferita atat de mult fata de a celorlalti, sa stai in cochilia ta si sa nu poti scoate antenele la lumina, de teama sa nu fii inteles, sa nu fii luat in ras, sa nu fii judecat.

Incep sa cred cu tarie ca cea mai valoroasa caracteristica a umanitatii noastre este empatia. Si ca doar ea...doar incercand sa intelegem cu adevarat cealalta persoana fara a judeca vom deveni din ce in ce mai mult Oameni.

Despre gogosi, fara a fi subiect culinar

Gogosile sunt foarte bune, mai ales cele mari si pufoase, dar ...nu si cele pe care le spunem, cu toate ca a minti este unul din lucrurile de care doar specia noastra este capabila. A avea capacitatea de a intelege realitatea,a o distorsiona si a prezenta o varianta a ei(preferabil favorabila noua) este o dovada a inteligentei si aptitudinilor noastre cognitive. Dar asta nu inseamna ca suntem destepti pentru ca mintim.

Un alt dar unic pe care il avem este abilitatea de a minti si de a nu ne da seama de asta. Ne pacalim mintea si ajungem sa credem ceea ce spunem. De ce? una din teorii este ca minciuna are legatura cu stima de sine si autoconservarea.

Mintim ca sa prezentam o versiune cat mai buna a noastra, sa parem mai buni, mai frumosi, mai interesanti. In ochii altora...sau in ochii nostri.

Mintim ca sa nu ranim si sa pastram afectiunea celorlalti sau sa o castigam.

Mintim ca sa nu infruntam consecintele actiunilor noastre.

Mintim despre greseli si erori ca sa evitam pedepse.

Mintim sau spunem doar bucati de adevaruri pentru a pastra aparente.

Mintim pentru ca PUTEM si, nu in ultimul rand, pentru ca este mai SIMPLU. A spune adevarul creeaza de multe ori situatii neplacute, conflicte, tensiuni, respingere.

Este usor sa spui adevarul cand te gandesti doar la tine si nu iti pasa, dar este greu sa spui adevarul cand esti constient de efectele pe care il are uneori adevarul asupra persoanelor la care le tinem. Este greu sa spui adevarul, pentru ca adevarul te expune, te pune fata in fata cu fricile tale, cu judecata celorlalti, cu repercusiunile actiunilor tale.

Toti mintim mai mult sau mai putin. Intrebarea este care e limita "normalului" si unde trasam granita cu mincinosul patologic?

Inceputuri

Un inceput de care jazzul mereu imi va aduce aminte: Frank Sinatra, Ella Fitzgerald, Dinah Washington, Swiss Radio Jazz si tot tacamul...

Un inceput precipitat, incordat, cu multa dezordine si ordine, cu oboseala si nervi, cu obiecte imprastiate peste tot, cu tigari in pauze, cu drumuri cu rost, cu drumuri fara rost, cu plimbari nesfarsite cu taxiul, cu oameni frumosi, cu oameni nerabdatori, cu oameni hotarati si oameni imprastiati, cu electricieni ca minionii din Despicable me, cu instalatori cu precizie de chirurg estetician, cu tamplari tacuti si cu bun simt, cu servicii de livrare bune si altele de toata jena, cu var peste tot, cu gauri in pereti, cu gauri in pereti care trebuie acoperite, cu pereti patati de un calorifer care nu era stricat, cu febra musculara de la invartit surubelnita, cu febra musculara de la carat bagaje, saci, cutii, mobila si pungi de la Hornbach sau Ikea sau pur si simplu de acasa la celalalt viitor acasa, cu negocieri, cu bani dati aiurea.

Un inceput cu Roibos cu lapte si biscuiti.
Un inceput cu sunet de metrou pe fundal. Un inceput ca in gara.
Un inceput cu alint si teama si planuri si intrebari.
Un inceput cu lumina de lustre albe si batai din palme ca un copilas.

Fiecare inceput are o aroma sau un parfum sau un gand, o imagine, un vis. E memoria noastra selectiva, care asociaza fiecarui lucru ceva tangibil.

Inceputul blogului poarta atarnata o despartire, sesiunea, Cismigiul si Chopin. 

Tu esti in coltul mintii alaturi de o cabana de munte, miros de brad si tu, tinandu-ma in brate, uitandu-te la mine si la lumina care patrundea prin parul meu si spunandu-mi: "Am un deja-vu, cu tine intr-o cabana...". 

O casa vraiste. Bagaje peste tot, de te uiti si nu stii unde au incaput atata timp toate, mai ales ca ai mai si aruncat din ele. Si solutia care vine mereu in coltul mintii: „Ce nu iti trebuie, trimiti la Horia”!
O casa. O casa a noastra. 

om, neom si despre a fi altfel in fiecare zi

Sora mea imi spune ca eu inca traiesc cu iluzii. Cam ca atunci cand aveam zece ani si mirata am facut ochii mari, cand, uitandu-ne la un documentar impreuna, mi-am dat seama ca leul chiar o sa manance zebra aia simpatica. Priveam cu ochii larg deschisi si era oribil. De-atunci am capatat gestul de a inchide ochii la toate scenele violente.
Partial adevarat. Eu as spune ca privesc intai partea frumoasa a vietii. Suna a clasa a cincea si neadevarat, stiu. Cumva, vreau inca sa cred in oameni, desi am dat cu fundul de pamant de multe ori. Asta suna cliseistic si ipocrit. Stiu,  asteptarile sunt ale mele, sunt responsabilitatea mea. Uneori cer prea mult, dar uneori sunt dezamagita de lucruri pe care nu ar trebui nici macar sa le iau in calcul, cer prea mult cand vreau ca cei din jur sa fie in primul rand oameni?
Se intampla rar, din ce in ce mai rar in ultima vreme ca o persoana cunoscuta de mult timp sa ma surprinda intr-un mod placut. Si iata ca s-a intamplat. Nu a fost magie, ci doar un pic de curaj, mi-a aratat o zona vulnerabila. Si, pe principiul: daca imi arati, iti arat si eu, am lasat si eu garda jos si ne-am privit. Eram 2 oameni care se cunosteau de 6 ani, dar nu vorbisera niciodata cu adevarat. A fost frumos, zambeam si ma simteam in siguranta, lucrurile pe care le consideram vulnerabile doar sporeau frumusetea din noi.

Vreau sa cred in a fi Om.
Vreau sa cred ca un pic de inteligenta si responsabilitate poate schimba lumea.
Vreau sa cred in compasiune si empatie. 
Vreau sa cred ca cei din jurul meu vor sa se cunoasca si sa fie versiuni din ce in ce mai bune ale lor. Mi-am dat seama cu multa drama in urma cam cu un an de lucruri nu tocmai frumoase care erau in mine. Am dat vina pe ceilalti, apoi am plans, am ascultat reprosurile si de data asta, erau mare parte adevarate, ranisem si desi stiam ca facusem asta, am continuat sa ranesc, fusesem ipocrita. Toate lucrurile alea erau in mine. A urmat o perioada in care, desi stiam ca erau acolo, le negam. Nu voiam sa le privesc. Am strans frustrari si teancuri, teancuri stateau pe creierul meu. Din cand in cand mai dadeam drumul cate uneia.
Auzisem de multe ori "aleg sa fiu cine sunt in fiecare dimineata", dar a durat mult, prea mult pana sa ajung sa o pricep. Nu te poti remonta cu totul, nu vei deveni extrovert daca esti intravert sau vei avea mai putina nevoie de somn, daca tu hibernezi ca ursul, dar poti alege cum te comporti, cum reactionezi, daca stai sau pleci, daca ranesti sau alini, daca asculti sau doar vrei sa iti faci auzita parerea, daca mangai sau doar privesti, daca oferi sau nu, daca intinzi o mana si spui: ajuta-ma sa ma cunosc! sau ramai sub clopotul tau.
In acest context, in care ne luam responsabilitatea asupra a ceea ce alegem sa impartim in jurul nostru,  "asa sunt eu" devine doar o perdea dupa care ne ascundem. O poveste pe care ne-o spunem, schimbarea e mult prea grea si consumatoare de energie.
Eu nu sunt "asa". Sunt in multe feluri. Atunci cand pui degetul si incerci sa rezumi un om la o singura  caracteristica, doare...ma doare si simt ca ma limitezi.
Pentru ca eu vreau sa fiu o versiune din ce in ce mai buna a mea si nu o sa imi cer scuze daca o sa ti-o cer si tie, si lui, si ei, si noua.

tort de ciocolata cu bune intentii

"Drumul spre iad e pavat cu bune intentii".

Aseara, in drum spre metrou, m-a oprit un mieunat firav. Se auzea dintr-un copac de pe marginea drumului si era o pisicuta neagra ca taciunele care se uita cu ochi speriati catre noi. "Ii e frica sa se de jos din copac." "Si dupa ce o dai jos din copac, ce faci cu ea?". Avea dreptate, ce puteam sa fac cu ea? Stateam langa trunchiul de copac si o priveam cum mieuna. "Nu putem sa o lasam acolo, nu se poate da jos." Cocotat pe gardul care ne proteja de strada plina de masini, a intins mainile dupa ea. A inceput sa prinda curaj si, plangand, incerca sa se indrepte catre mainile care pareau sa aduca alinarea. I-a prins corpul mic intr-o mana si mi-a dat-o in brate, era atat de speriata! ii simteam inima batandu-mi in palma, apoi, dupa cateva secunde,  a inceput sa toarca. "Crezi ca esti in sigurantaa", m-am gandit, "nici macar nu stiu daca iti fac un bine sau nu". Am dus-o pe o straduta laterala, i-am dat de mancare si uitandu-ma la ea, stiam ca trebuie sa plec. Cu un nod in gat, m-am intors si am plecat, m-am mai uitat o data in urma, nu venea. 
Simteam ca imi intorc spatele intregii omeniri.

Cine stie daca a trait pana dimineata? Eu cu siguranta, nu stiu.

M-a facut sa ma gandesc la toti cei pe langa care trec si de care nu dau doi bani. Copii abuzati, cersetori, probleme de pe alte continente, atat de indepartate de noi, incat.. de ce ne-ar pasa? Suntem josnici ca specie. Avem o minte atat de ingusta si orizonturi atat de limitate pentru lucruri care nu ne privesc.
Pisicuta aia a intins o coarda sensibila cu mieunatul ei, dar daca nu ar fi plans, as fi trecut pe strada pur si simplu si nici nu as fi bagat-o in seama, cel mai probabil.

Nu e vorba de atitudini, e vorba de comportament, de ceea ce face fiecare dintre noi pentru ceva un pic mai mare decat bula realitatii noastre. In mod declarativ, toti putem fi buni si frumosi si viteji si ...oricum mai aparem in reveriile noastre. Pusi in fata situatiei, insa, s-ar putea sa ne dam seama ca suntem departe de ceea ce "atitudinea" noastra o arata. 

Cand se intampla asta, ne dam circumstante atenuante de cele mai multe ori - "astrele nu au fost de partea noastra". Dar, adevarul e ca, dincolo de cuvintele noastre pompoase, se ascunde lasitate. 

O lasitate cu care trebuie sa traim in fiecare zi si pe care o putem accepta sau nu. 

Doar declarativ sau prin fapte?

Intre toamna si iarna

Viata dispare si o ia de la capat, uneori chiar fara sa lase prea multe urme.

De cele mai multe ori nu doare, nici macar nu te intristeaza, aproape intotdeauna e doar o amorteala pe care nu ai putea sa pui mana, nu poti spune unde incepe sau daca se termina undeva, dar e mereu acolo, cu tine, in umbra.
Dar cateodata doare, poate nu e chiar durere, dar simti cum te apasa in mijlocul pieptului si te lasa fara aer si nimic nu o poate face sa treaca. Decat sa astepti.

Uneori lucruri mici o alunga, atunci vezi culorile si toate nuantele de langa tine. Te uiti in jur si stii ca esti prea departe, chiar si cand esti aproape, nu te pot atinge, un soi de colivie inauntrul tau, din spatele carora privesti fara sa participi.

Zilele par sa treaca la fel, fara prea multe evenimente, amorteala nu lasa sa patrunda prea multe.
E ca perioada dintre toamna si iarna, cand totul e amortit si e doar o asteptare fara viata inainte sa se asterne frigul de tot.

Stii ce trebuie sa faci, stii ce se asteapta lumea sa fii. O masca cu un zambet, cateva zbantuiri si totul pare in regula, nimeni nu vrea sa puna intrebari si, in fond, de ce ar face-o?

Cele mai multe lucruri te obosesc, iti vine greu sa planifici, habar nu ai ce vei face peste o saptamana, cu atat mai putin peste cateva luni. Lucrurile care altadata iti faceau placere, trec fara sa lase prea multe zambete pe fata ta, vrei doar sa te afunzi in a face ceva, ceva care sa nu te faca sa te gandesti prea mult...la nimic.

Dar sunt si zile bune cateodata, zile cand inima iti salta de emotie, cand picioarele sunt nelinistite inaintea plecarii, cand te entuziasmeaza o idee...sunt si zile bune, cateodata.

"ESTI"

De cand eram mica(mai mica), auzeam mereu "ESTI cuminte", "ESTI rea", "ESTI indaratnica", "ESTI desteapta", "ESTI...." "ESTI..." toata lumea imi punea o eticheta, incerca sa ma incadreze intr-o cutiuta, unele negative, altele pozitive, dar toate erau acelasi lucru: o eticheta, o incercare de a ma pune intr-o cutiuta. Asa ca am crescut dupa ele, m-am ghidat dupa cele pozitive, am incercat sa ma ridic la asteptarile acelea, pe scari montate de ceilalti.

Nu foarte de mult am descoperit cat de greu atarna cuvantul "ESTI" si cat de mult difera de la o persoana la alta. Am ajuns sa fiu caracterizata ca fiind plina de viata si colorata, dar si conservatoare sau o persoana mereu binedispusa si cu zambetul pe buze la "mereu suparata", la o persoana care se impiedica prea mult in principii la o persoana care nu are principii. Atunci am devenit confuza, care "ESTI" e cel potrivit? Cine sunt EU in toti acei "esti". Sunt toti acei esti? parte? nici unul? Am descoperit ca toate sunt parte din mine, momentul in care am incetat sa ma mint am vazut multe lucruri despre mine, am fost dezamagita, foarte dezamagita. Apoi, mi-am dat seama ca doar avand o imagine cat mai clara asupra trasaturilor si limitelor mele pot incepe sa devin o versiune din ce in ce mai buna a mea.

Dupa o vreme mi-am dat seama ca si eu puneam povara lui "ESTI" asupra celorlalti. Cineva spunea ca nu poti judeca o persoana dupa o singura trasatura, e ca si cum ai judeca o melodie dupa o singura nota muzicala.
Suntem mai complecsi, mai frumosi si mai intunecati de atat pentru a putea fi descrisi de un singur cuvant. Toate in noi sunt in dinamica. Stiu, sunt unele trasaturi stabile de caracter, dar eu cred ca e ca si cum ai avea un pumn de cuburi - dar din ele poti sa construiesti orice doresti tu, atata timp cat iti cunosti piesele.
Tu ce "esti"?

Responsabilitatea de "a fi"

"Tatal meu era alcoolic, de-aceea am ajuns sa beau si eu acum."

"Mama mea nu m-a apreciat si nu m-a sprijinit niciodata, de aceea am o stima de sine scazuta."

"Parintii mei se certau tot timpul, de aceea nu stiu cum sa functionez intr-o relatie."

"Fostul meu prieten a distrus tot ceea ce era romantic in mine."

"Cand eram mic eram mai...grasun. Toti copiii se luau de  mine, iar ca sa ma apar eram rautacios si eu cu ei. Mai rautacios."

"Conditiile socio-economice nu ma lasa sa imi urmez visul de a fi cantareata."

"Am crescut la tara..."

"Am avut o educatoare abuziva..."

"Sora mea...."

Cat de usor este sa fii victima? Sa fii rezultatul unor circumstante in care tu nu ai avut de ales? 

E foarte usor sa dai vina pe altii pentru felul in care ai ajuns, pentru problemele din viata ta, pentru toate insatisfactiile si fricile tale. Poate cel mai usor de culpabilizat sunt parintii. Asa cum si lor le e usor sa dea vina pe parintii lor...Poate bunica era abuziva cu copiii ei, poate strabunicul era alcoolic. Si lucrurile pot continua asa, aruncand mingea vinei de la unul la altul pana la stramosi uitati demult si... cimpanzei.   

Sau as avea o idee(de fapt nu e chiar a mea, au descoperit-o si altii inainte), am putea sa ne luam responsabilitatea pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce reprezinta "EU". 

Uitam ca avem de ales sau, poate, alegem sa uitam. 

Undeva intre lumina si intuneric s-a nascut omul. Ca o moneda cu doua fete, avem in noi si "binele" si "raul", dar tine de alegerea noastra ce dorim sa fim. 

Nu demult am descoperit ca imaginea idealizata pe care o aveam despre mine nu exista. Si trasaturi pe care le imputam altora, mustrari pe care le faceam altora erau doar feluri in care alegeam sa fiu sau sa ma comport. Tindeam sa arunc vina pe ceilalti pentru partea nu atat de perfecta din mine. Relatii toxice in care ma scald, prejudecati, conceptii si idei luate de-a gata, fara sa le filtrez prin propria constiinta, valori care nu sunt ale mele, cuvinte ca "trebuie" sau "niciodata", ma fac sa imi dau seama ca de multe ori i-am lasat pe altii sa aleaga pentru mine sau am facut alegerile mai usoare.

 

Nu este eliberator sa stii ca in fiecare dimineata poti alege cine vrei sa fii? Stiu ca este si infricasator sa fii stapanul propriei tale vieti, sa iti asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce tine de tine, dar nu este si al naibii de frumos sa stii ca poti fi asa cum vrei, neconditionat de altii?

ca o frunza

 

Cat de des foloseam expresia "imi fuge pamantul de sub picioare!"! Cand viata te tranteste si te loveste in moalele capului si simti ca esti purtat fara voia ta pe un drum necunoscut sau cand totul in jur se destrama si parca iti scapa printre degete ceea ce tineai strans langa tine si tot ceea ce credeai ca e sigur fuge de sub picioarele tale.

Abia dupa ce am simtit-o, mi-am dat seama ca stiam ce spuneam.

Plecasem dupa pranz spre varf. Ningea linistit, zapada era afanata, nici cald, nici prea frig...tocmai cum ii sade bine unei ture placute de iarna. Ne-am jucam pe hornurile intalnite, zapada scartaia placut sub pasii nostrii ce faceau urme proaspete. Incepuse sa ninga viscolit si ne dadeam seama ca ne vom intoarce, dar drumul era inca placut asa ca mergeam fara griji pe poteca, Florin in fata mea la un metru jumatate. Eram in mijlocul unui valcel, cand imi ridic privirea spre el si il vad cum cade, nu apuc sa imi dau seama ce se intampla, ca in cateva momente simt cum ma duc si eu la vale cu toata zapada de sub mine. Eram intinsa pe spate si alunecam, fara sa pot face altceva decat sa ma las purtata. L-am auzit strigand ceva, dar nu am inteles ce, poate i-am raspuns sau poate am strigat doar in mintea mea.

Pana atunci nu am apucat sa ma gandesc la avalanse, nu constientizasem ca eram in pericol si placa de zapada care aluneca cu noi fara stiu cat sau unde ne duce, m-a luat prin surprindere. Cu pioletul in mana, prins de dupa incheietura, simteam presiunea stransorii, ca un rau involburat din al carui torent nu poti scapa.
Niste zapada venita de undeva de deasupra capului meu m-a facut sa iau o gura mare de aer. Imi auzeam inima zvacnind in urechi si ma lasam sa alunec, stiind ca nu pot sa lupt, tot ce puteam face era sa astept sa se opreasca. Cu usurinta cu care vantul intoarce in aer o frunza, am fost rasucita pe burta, dar am reusit cumva sa ma intorc, credeam eu ca eram iar pe spate.
Nu stiu cat a durat, probabil doar cateva secunde, dar au avut timp sa se rostogoleasca prin cap multe idei. Ma incerca o senzatie de neputinta, amestecata cu dorinta de a tine cu tot ce am de viata.  Mi-am derulat in minte tot ce stiam despre avalanse si o voce mi-a spus ca poate asta e tot, asta e sfarsitul. I-am raspuns ca nu vreau sa mor atunci si m-am gandit la toate persoanele pe care mai vreau sa le vad inca o data, macar o data. Nu a fost nici un regret, ci doar o liniste ciudata. Eram impacata si asteptam.

Si la un moment dat s-a oprit. Simteam zapada pe mine, pe fata, dar nu stiam cata era, nu stiam daca eram la suprafata sau nu. Mana stanga nu puteam sa mi-o misc, nici piciorul, momentele pana cand mi-am ridicat mana dreapta si am scuturat-o de zapada au durat o vesnicie. - eram la suprafata. Florin! unde era Florin? L-am auzit strigandu-ma, m-am linistit si m-am bucurat cum nu m-am bucurat de mult, i-am raspuns. 

M-am ridicat din zapada si l-am asteptat sa coboare la mine. Ne-am uitat in sus, nu ma dusesem decat vreo 30 metri. Eram intregi, pe Florin il durea un pic piciorul, dar ne simteam norocosi.

Scuturandu-ma de zapada, am inceput sa radem sub fulgiii mari care se asterneau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar inca nu realizam ca pana sa ajungem inapoi mai aveam un drum de facut.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Poate ca toata viata noastra e asa, ne lasam purtati de un torent din care nu avem scapare si suntem purtati de colo-colo, unde ne duce drumul. Ne spunem ca alegem, dar chiar e o alegere?

repere in viata - recunostinta

Era o mana de om, la 10 ani o ajunsesem deja in inaltime.
Avea 5 clase, citea tot ce prindea in mana si inca mai tinea minte formula prin care se calcula aria unui cerc. 
Pentru vremea si locul in care traia, as putea spune ca era un spirit rebel. Si-a iubit mult copiii, a incercat sa le asigure ceea ce ea si-a dorit cel mai mult - educatie. Desi niste "copii de taran", copiii ei - 2 baieti si o fata, au avut sansa sa mearga la liceu si facultate. Una din cele mai mari amaraciuni din sufletul ei (dupa casatoria aranjata) a fost ca fiica ei s-a casatorit prea tanara si nu si-a continuat studiile dupa liceu.

Stia multe povesti si mi le spunea in timp ce mergeam cu limba scoasa de un cot incercand sa ma tin dupa ea atunci cand iesea cu caprele la pascut. La 78 de ani inca alerga dupa capre, asculta radio si se minuna de cele ce cantau "suna periculos, trage fusta mai jos!".

Pastele il petreceam cu ea. Dimineata, ma trezeam si ma astepta un lighean cu apa in care erau puse cu grija - un ou, banuti - " sa dea Dumnezeu fetelor sanatate si minte!".

A tesut la razboi tuturor nepoatelor cate 3-4 covoare de lana - "sa aiba fetele zestre de la mamaia!"

M-a invatat sa imi doresc de la viata mai mult decat ceea ce se asteapta de la mine si zestrea lasata e mai mare - e dorinta de a cunoaste mai mult si dorinta de a fi mai mult.

Nu am apucat sa imi iau ramas bun de la ea si nu am mai fost in sat de cand s-a stins. Pentru mine, ea inca ne asteapta in casa de langa fosta moara...
asa ca ma intorc si o caut in gand si ii multumesc: "Mi-au zis ca seman cu tine, mamaie!"

oh, demon, alcool! - necunoscute sunt caile medicinei(II)

Sunt multe povesti anecdotice in medicina, ieri mi s-a intamplat sa se verifice una dintre ele. Am intrebat un pacient daca este consumator de alcool, raspunsul l-am primit foarte firesc, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus foarte serios: "Ca omul.". Dupa o clipa de reculegere, timp in care neuronii mei dadeau eroare de cod, ii cer sa imi estimeze cantitatea - se pare ca in jur de 1, 5 L de vin pe zi. Dependenta de alcool o vad zilnic, toti stim efectele nocive pe termen lung, dar asta nu sperie prea multa lume- oamenii au mereu senzatia ca vor ramane mereu tineri si in forta. Nu vreau sa judec, s-a demonstrat o predispozitie genetica la dependenta de alcool si sunt multi factori care merita luati in calcul inainte de a pune o eticheta. 

Sunt niste riscuri pe care unii si le asuma, dar sunt sigura ca sunt lucruri pe care nu le stiu ca s-ar putea afla la capatul a mai multe pahare(cum ar fi encefalopatia hepatica- afectarea lenta a functiilor pshiho-neurologice). 

Un alt pacient, diagnosticat cu ciroza, povestea cu lacrimi in ochi cum a baut in ultima saptamana, cum stie ca nu are voie sa faca asta, dar nu se putea abtine. Respira greu datorita volumului mare de lichid ce ii apasa toracele, si-a sters lacrimile si a incercat sa se ridice din pat, dar nu putea. L-am ajutat sa se ridice, rusinat aproape, s-a indreptat catre baie, mi-a zis ca ii e greu sa accepte ca o domnisoara l-a ajutat sa se ridice din pat. Nu am stiut cum sa il imbunez, ce-as fi putut sa ii zic?

Cu totii avem un oarecare soi de dependenta, un punct slab - chiar si sub forma unei persoane pe care o lasam sa ne exploateze emotional sau in diverse alte moduri mai creative, doar ca acestea, probabil, nu ne afecteaza ficatul, corpul sau psihicul atat de tare - sau cel putin inca nu s-a facut un studiu sa se demonstreze asta.

Dependentele joaca multe forme, cel mai greu e sa recunoastem fata de noi atunci cand simtim ca avem o problema. Genele nu pot fi schimbate, dar pot fi imblanzite, putem sa invatam cum sa lucreze pentru noi. Ne complacem in situatii, dam vina  pe parinti, pe situatii, dar niciodata nu ne gandim ca schimbarea ar putea sa inceapa de la noi. Hai sa schimbam noi ceva in comportamentul nostru pentru a ne fi noua mai bine, inainte de a cere celorlalte persoane sa fie altfel decat sunt. 

Tu cu ce o sa te faci mai fericit azi? 

 

despre legaturi - necunoscute sunt caile medicinei

"Cells function alone, but live together."

Anul trecut pe vremea asta, cand studiam semiologie la spitalul Coltea, a venit un pacient in regim de urgenta la UTIC(Unitatea de Terapie Intensiva Coronarieni); avea o aritmie grava si era instabil hemodinamic, poate lucrurile astea nu va spun mare lucru, dar insemna ca era intr-o stare grava, foarte grava. Il durea ceva, nu putea sa vorbeasca sa spuna ce, doar din cand in cand gemea si isi incovoia spatele. Era conectat la monitor si aparatul tiuia asurzitor de alerta(mi-am dat seama ulterior ca doar asa percepeam eu).

Priveam cum medicul de garda incerca fara prea mult succes sa ii gaseasca o combinatie care sa il faca sa raspunda la tratament, asistentele incercau sa ii prinda o linie, infirmierele din exces de zel ii schimbau asternuturile(de parca asta conta in acel moment). Priveam parca prin ochii altcuiva toate astea, vedeam cum se scurge viata din batranel, fara ca noi sa ii putem face ceva si nu intelegeam. Nu intelegeam cum inauntrul meu e atat de mult calm. Imi imaginasem de multe ori cum va fi momentul in care voi vedea prima persoana care se retrage in tacere, credeam ca voi fi daramata.

Oricat de urat ar suna asta, eu nu aveam nici un fel de emotie si asta ma facea sa ma simt inuman. Cum sa nu simti nimic atunci cand vezi o persoana pe moarte?!Nu puteam concepe asa ceva.

In anul ce a urmat am asistat la mai multe interventii, am vazut zeci de pacienti, am stat de vorba cu ei, i-am ascultat, i-am inteles, i-am certat, am ras cu ei.

In una din saptamanile trecute, profesorul meu isi avea mama internata in spital si cand a venit la vizita in salon, s-a dus la ea, a mangaiat-o pe par si i-a spus: "Mama!" atat de trist, atat de sfasietor, incat am simtit cum ne-am cutremurat toti din sala.

Zilele trecute, incercam sa vorbesc cu o persoana apropiata si intrebarea pe care voiam sa i-o pun, misca atat de multe in mine incat incepuse sa imi bata puternic inima de parca voia sa o zbughiasca, sa nu fie de fata atunci cand voi primi raspunsul. 

Totul depinde de nivelul de implicare emotionala, de legatura pe care o stabilesti cu persoana de langa.

Sunt intrebata de multe ori daca nu e greu sa vad atat de multa durere. Este greu, sunt oameni cu care ajungi sa povestesti, sa razi si sa stii ca nu mai au mult de trait, sunt copii, parintii, soti care isi aduc persoana draga la spital si durerea si speranta din ochii lor te apasa, iar uneori e coplesitoare.  

Ce am invatat din asta? ca legaturile emotionale cu cei din jurul nostru sunt ceea ce dau sens lucrurilor, este ceea ce ne facem sa avem o directie. Uita-te in jurul tau si da un sens vietii tale.

cum sa controlezi ceea ce ti se intampla

"I admit i've lost control" ... I admit I never had it! 

Uita-te la zapada de afara, la norii care stau deasupra orasului si spune-mi ce poti controla. Pune mana pe pieptul persoanei de langa tine(si daca nu este una, gaseste-o) si simte-i respiratiile. Ce controlezi? Lumea se invarte cu o viteza ametitoare fara sa ni se supuna in vreun fel, realitatea ne taraste in fiecare zi si noi avem impresia de-a dreptul naiva ca suntem mai mult decat un fir de nisip pe o plaja.

De ce ai nevoie sa simti ca ai control? pentru ca ne simtim... vulnerabili. Si vulnerabilitatea duce la frica, la rusine, la sentimentul ca nu suntem conectati cu ceilalti, ca nu apartinem, ca nu meritam sa fim iubiti, apreciati.

Si ce facem cu vulnerabilitatea? o ascundem intr-o cutiuta frumoasa in noi si ne prefacem ca nu exista - doar ca nu stim ca ne amortim si alte emotii asa; incercam sa facem lucrurile "perfecte" - "impecabile"; ne prefacem, purtam zeci de masti in fiecare zi - masti care ne ascund. Ne chinuim sa fim altfel si pierdem din autenticitate- suntem ceea ce credem ca ar trebui sa fim si nu ceea ce suntem de fapt.

Ce se poate face? sa ne relaxam si sa vedem viata asa cum e ea de fapt - imprevizibila, si sa o acceptam.

Am putea sa ne lasam sa fim priviti - priviti cu adevarat de persoanele din jur- fara zambete false sau masti care nu ne apartin, sa iubim si sa oferim iubire, fara teama!
Sa fim bucurosi si sa multumim pentru lucrurile pe care le avem. Bucura-te ca simti iubire, entuziasm, speranta, daruire, curaj, incredere, bucura-te de ceea ce simti!

eu... ma simt vulnerabila si asta ma face sa imi dau seama ca traiesc!

ai avut parte de ea?

Uitandu-ma printre posturile pe care le-am pastrat in draft, am dat peste unul care se numea "despre iubirea nonposesiva si exuberanta"(la fel ca si cartea), l-am deschis entuziasmata - si era scris..nimic, nu  era scris nimic. Nu mai stiu ce voiam sa scriu atunci- probabil mi-am schimbat oricum de cateva ori ideile de atunci si pana acum.

M-am gandit des in ultima vreme la ceea ce inseamna iubire autentica. Oare cati oameni au parte de ea?

Atunci cand iubesti autentic, te bucuri de prezenta acelei persoane - care se afla in tine, in constiinta ta. Numai gandul la ea te bucura. Ea nu trebuie sa faca ceva special pentru tine ca sa o iubesti, trebuie doar sa existe. 

Imagineaza-ti o persoana care iubeste marea - o iubeste pur si simplu, marea nu ii ofera ei nimic special, nu o detine, ci o face fericita prin simplul fapt ca exista.

Dragostea care conteaza este cea oferita liber, nu poti determina pe cineva sa te iubeasca, pentru ca daca te iubeste autentic, te va iubi indifirent de ceea ce vei face tu. Ce poti face? Poti invata sa traiesti cu ea in tine, sa te bucuri si sa o daruiesti.

Dragostea adevarata nu te face o alta persoana. Eu cred ca o relatie de cuplu fericita nu te schimba. Nu o sa te faca sa iti strangi sosetele din casa, daca 20 de ani, le-a strans mama ta pentru tine, nu o sa te faca sa incepi sa dormi cu cortul in creasta, daca ideea ta de confort e sa dormi pe o saltea de puf, nu o sa te faca mai putin aerian si mai organizat sau mai econom.

 O relatie fericita te face sa devii din ce in ce mai profund tu - iar asta se simte atat de bine!

despre dragoste - cu cinism

Disclaimer: Cred cu tarie ca iubirea este cel mai minunat sentiment.

Rationalul, toata judecata ta de om citit si cult se duce pe apa sambetei in fata unor emotii foarte puternice, cum bine spuneau intr-un film "love isn't blind, it's retarded". Si ajungi sa faci tot felul de lucruri pe care nu ai fi crezut ca o sa le faci vreodata - unele din ele de-a dreptul hilare, ajungi sa accepti lucruri pe care nu le-ai fi acceptat, toate purtand in frunte steagul "iubire".

Care ar fi solutiile? Ai putea sa iti negi sentimentele, dar vei ajunge o butelie sub presiune sau ai putea sa te lasi sa le traiesti pana cand vor trece. Pentru ca vor trece. Era o vreme cand credeam ca poti sa iubesti si sa nu fii orb- ei bine, acum sunt sigura ca nu iti mai folosesti intreaga ta capacitate cognitiva.

Creierul nostru capituleaza atunci cand este invadat de dopamina si alte opioide endogene - a se vedea endorfina (atunci se creeaza senzatia de indragostire)- da, sunt de-ajuns cativa hormoni pusi pe gluma. Iata cateva din simptomele dragostei, in caz ca nu ai mai experimentat de mult si ai uitat: gandirea obsesiva indreptata catre acea persoana, dependenta emotionala, euforia, anxietatea de abandon, posesivitatea. 

Cu toate ca e minunata, nu dragostea este cheia catre relatiile armonioase si de lunga durata(uitati-va la studiile lui Gottman pentru mai multe explicatii- Gottman poate prezice cu o probabilitate de peste 95% sansele de reusita ale unei casnicii) si nici comunicarea cum ar crede unii psihologi care nu stiu ca exista o tara unde se fac studii si se tiparesc carti de psihologie updatate, ci sunt valorile comune. 

Asa ca, in seara asta, voi bea un pahar pentru prietenie si toate valorile comune pe care le impartasesc!

 

ganduri de noapte alba

Stau pe balcon si, ca niciodata, e liniste. Pe Splaiul atat de aglomerat de obicei, nu circula nici o masina.

Un caine care merge agale, cateva pasari care se aud din parc.

Privesc acest oras in care niciodata nu este intuneric pe deplin si mi se face dor de munte, de mare. Zambesc, deja bagajele am inceput sa le fac, o sa plec in curand, dar ma voi intoarce, mereu ma intorc, desi acum nu vad prea multe motive sa o fac. Stiu ca in cateva saptamani imi va fi dor.

Imi aduc aminte de ziua in care m-am mutat aici, paseam cu teama, totusi eram plina de sperante, asteptari si vise. Teama a trecut, asteptarile, bineinteles, nu au fost indeplinite, dar am invatat sa nu mai "astept", iar visele- unele s-au implinit, unele s-au pierdut, dar au aparut altele.

Am crescut mult in orasul asta prafuit si galagios. 3 ani... 3 ani in care am batut strazi pe jos la toate orele, am ras cu gura pana la urechi, am mancat prajitura Mimi, am plans plimbandu-ma pe Regina Elisabeta in ploaie(avantajul de a fi intr-un oras mare), m-am plimbat tinandu-ma de mana in parc, am mancat inghetata din toate colturile Bucurestiului, am cunoscut oameni faini, am citit in metrou, am zambit la necunoscuti, m-am jucat cu cainii de pe strada, m-am infuriat, m-am jucat, am trait.

Ce va fi de acum incolo? vom vedea. In ciuda nebuloasei din fata mea, nu mi-e teama, am invatat de pe munte sa nu imi fie frica atat timp cat vad poteca si, din cand in cand daca sunt norocoasa, un semn care sa imi spuna ca sunt pe drumul cel bun- drumul meu.

vis. cautare

Te cautam si nu stiam unde. Mergeam.cu mainile in fata mea incercand sa iti simt caldura trupului. Era ceata si frig, iar eu continuam sa merg nestiind unde ma indrept, nestiind cat voi continua.  Aveam picioarele grele si ma dureau mainile incercand sa cuprind.

Cand m-am trezit, inainte de a deschide ochii, am rasuflat usurata: nu era real... simteam soarele printre perdele si am zambit gandindu-ma ca voi deschide ochii si o sa te vad cu somnul pe gene,  intins langa mine ca un motan.

Am intins mana dupa tine si abia atunci mi-am dat seama... faptul ca te aflasem, era tot un vis. Tu nu esti.

a fi - am fost, sunt, voi fi

Daca ai un album de fotografii la indemana, ia-l si rasfoieste-l un pic. Semeni cu persoana pe care o vezi in fotografii? mai ai aceleasi idei, credinte, visuri? iti vezi viitorul la fel? ai facut de-atunci lucruri pe care ti-ai promis ca nu le vei face niciodata?

Era o vreme cand credeam ca oamenii nu se pot schimba, dar am ajuns sa descopar repede ca sinele nostru evolueaza, se schimba. Tot ce spui despre tine este valabil acum, in acest moment, la fel si sentimentele pe care le porti. 

Folosim cuvinte mari: "niciodata", "totdeauna", "mereu", facem uneori promisiuni pe care nu avem cum sa le tinem, uitand ca suntem pe pamant doar o clipa si ca schimbarea e poate singura constanta. 

Ce e de facut? putem sa incercam sa ne luptam cu schimbarea, sa incercam sa o oprim sau putem sa fim constienti de evolutia naturala si sa scoatem ce e mai bun din ea.. In fond, lumea ar fi mai putin interesanta daca totul ar fi constant. 

Probabil va veni un timp in care voi citi aceste cuvinte si ma voi amuza de gandurile mele de acum.

a fi - eu sunt, tu esti

Eu sunt, Tu esti. Unde se termina sinele meu si unde incepe al tau?

Tine de la unghia degetului mic de la picior pana in crestetul capului? este limitat de piele? esti mai mult in mana dreapta sau in cea stanga?esti intr-un fir de-al tau de par? 

Esti calculatorul pe care il butonezi? esti in ceea ce scrii? dar in ceea ce nu scrii, dar gandesti?

Esti in floarea pe care o cresti pe pervaz? in hainele tale?  

Este un pic de tine in copilul pe care il cresti? in fratele tau? dar in prietenii tai?  

eu sunt in toate... 

sunt universul intreg, din mine cresc copacii, masinile circula prin venele mele, simt cum respira pamantul o data cu mine.
sunt un simplu spectator in univers, sunt un fir de nisip in tot universul, un mic muritor, a carui existenta e prea neinsemnata sa schimbe ceva.

Care este granita sinelui tau?

despre liniste

Atunci cand te impaci cu ce e in jurul tau, cu Viata, atunci te cuprinde Linistea.

Este linistea care te cuprinde cand te opresti si te uiti in jurul tau si totul te face sa zambesti.

Sau cea pe care o capeti cand simti ca prinzi radacini in verdele din jurul tau si daca cineva ar vrea sa te smulga de-acolo, ar trebui sa te ia cu toate culorile noi cu care te-ai hranit.

E cea pe care o capeti cand te uiti in ochii nevinovati de langa tine si stii ca ai pentru cine sa lupti, pentru cine sa speri, pentru cine sa vrei sa faci un maine mai bun.

Este linistea cand ajuns in varf de munte, te simti coplesit de ...frumos si parca nu mai exista nimic in afara de tine si munte.

Si cea in care te cufunzi cand totul in jurul tau se destrama si stii ca esti doar un spectator- nu poti si nici daca ai putea, nu vrei sa schimbi nimic.

E linistea care te cuprinde atunci cand alergi, si simti cum iti bate nebuna inima in urechi si esti doar tu, pasii tai si drumul din fata.

E linistea pe care o ai cand dormi langa o inima care bate in acelasi ritm cu a ta. Si atunci cand te trezesti in bratele acelui Cineva si somnul se smulge dureros de pe gene, dar zambesti si e liniste pentru ca e langa tine.

E linistea cuvantului "acasa".

Si... e linistea dinainte de a muri.