Privind pe fereastra autobuzului la magazinul luminat puternic cu ocazia Crăciunului, nu pot sa nu ma gândesc la mamele care zumzăie în căutarea cadourilor pentru plozi, la familiile care își fac planuri, la copiii care îl așteaptă pe moșul, la toate mâncărurile îngrămădite pe masa de Crăciun, la colinde și zăpadă și, mai ales, nu pot sa nu ma gândesc la toți oamenii singuri din acest oraș.
La pacienții mei care se gândesc cu teamă la sărbători, la pacientul meu care are doar ca plan de Crăciun sa vadă Die Hard II, la pacienta care a făcut doua tentative de sinucid în anii trecuți.
Cu toții suferă de o boală pe care cu oricâte medicamente i-aș trata, nu reușesc decât sa amorțesc un pic senzația, pot sa ii fac sa creadă ca nu mai doare, dar nu sa vindec. Pot sa ii ascult, sa sufăr cu ei, dar, adevărul este ca nu știu cât ajută.
Suferă de o boală greu curabilă, suferă de singurătate...sau de ceea ce percep ei ca fiind singurătate. Unii o numesc abandon, alții o numesc izolare, alții o percep ca o durere vaga în piept fără o cauză anume, iar cei mai curajoși spun cu tristețe: Sunt singur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu