De cand eram mica am visat la o iubire ca in povesti. Da, si acum visez, chiar daca imi spun si iti spun ca nu exista El si Ea sau ca acea persoana va veni, dar trebuie sa faci multe compromisuri si chiar si atunci cand rad in sinea mea de visele adolescentine ale unora din prietenele mele. Uneori imi pierd speranta, imi pierd rabdarea, uit sa visez. Am uitat sa visez, sa ma imbujorez, sa ma pierd intr-o privire, sa cred cu naivitate.. asta..asta cred ca s-a intamplat intre timp! Si nu in ultimul rand, am uitat sa plang. Am uitat cum sa plang. Cateodata, din ochi imi curg picaturi amare, rar, periodic ca minutarul unui ceas care iti face in ciuda ca trece timpul... si totusi sufletul nu imi plange. El se tanguie, ii e dor, se zbuciuma dar nu lasa sa treaca nimic catre exterior.
Tu ar fi trebuit sa fii cavalerul meu pe un cal alb. Dar si tu uiti. Uiti ca noi presupune doua persoane, presupune sa impartim si zambete si liniste, dar si dor, tristete, suferinta. Ai uitat ca atunci cand tu te zbati si te tulburi si nu ma lasi sa-ti fiu aproape sa iti potolesc setea si sa iti racoresc fruntea de ganduri negre, pe mine ma frange in bucati si ma duce acolo unde nu e nimeni si nu poate ajunge nimeni, nici macar tu, nici macar surasul tau. Nici macar eu.
As vrea sa te pot sa te fac sa vezi prin ochii mei, sa simti cum primavara infloreste in mine de fiecare data cand imi zambesti, as vrea sa imi stii toate zambetele si in special cel care il am doar pentru tine, as vrea sa stii cum soarele poate sa rasara din mana ta si cum ochii tai pot alunga norii, la fel cum respiratia ta poate sa fie cel mai frumos cant. As vrea..
Dar tu nu stii si poate nu vei stii niciodata. Visez sa adormim zambind cu inima cat noi. noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu