despre durere si iertare

Nu de mult un prieten mi-a împărtășit una din teoriile sale: el e de părere că poți să îți ceri scuze doar pentru lucrurile pe care le-ai făcut fără premeditare. Pe moment nu am spus nimic, dar apoi,  gândindu-mă, am vrut sa filtrez și prin alte păreri.  Mi s-a răspuns ca ar fi o teorie pentru oameni ranchiunosi,  ca ai putea sa vezi după din perspectiva celuilalt și apoi sa îți para rău,  dar, în fond, disecate, scuzele ar suna cam așa: "Îmi pare rău că ți-am făcut rău cu bună știință ". Hmmm...începe să sune din ce în ce mai logică teoria...

Banuiesc ca toata lumea s-a ars la deget la un moment dat. Cunosti durerea, stii de unde e, e precis localizata si stii ca la un moment dat se termina. Durerea emotionala e altfel. Nu stii mereu de unde, e difuza in toata mintea si corpul tau si nu stii cat va dura vindecarea. Uneori un obiect, o poza, un zambet, o melodie poate redeschide ce parea demult inchis si incepe iar sa doara....te apasa pe piept si simti ca iti inabusa respiratia. Inima iti bate mai tare, respiratia e mai greoaie, gandurile incep sa se invarta si sa se amestece...si toate lucrurile pe care cu greu le-ai crezut ingropate le vezi clar in fata ta, de parca le-ai fi trait ieri. 

Oare pentru ca nu l-ai iertat? sau nu te-ai iertat? sau poate nu poti sa accepti lucrurile pe care le-ai lasat sa se intample prin el...de el. Si ce poti sa faci? ce poti sa iti spui ca sa plece tot amarul? Ca e vina lui? ca astepti niste scuze ca le-ai primit doar pe jumatate? Si ce-ar rezolva scuzele? poate vrei sa iti fie recunoscute chinul si durerea, si dragostea lasata sa moara? Poate ai vrea sa il vezi intreg o data, cu inima dechisa larg, fara cuvinte rasucite si orgolii, spunand: imi pare rau. Si unde o sa se duca toata durerea asta care inca e in tine? unde se va duce?  unde curge si ce vine in loc. Mai vine ceva in loc?

gânduri de Crăciun

Privind pe fereastra autobuzului la magazinul luminat puternic cu ocazia Crăciunului, nu pot sa nu ma gândesc la mamele care zumzăie în căutarea cadourilor pentru plozi, la familiile care își fac planuri, la copiii care îl așteaptă pe moșul, la toate mâncărurile îngrămădite pe masa de Crăciun, la colinde și zăpadă și, mai ales, nu pot sa nu ma gândesc la toți oamenii singuri din acest oraș.
La pacienții mei care se gândesc cu teamă la sărbători,  la pacientul meu care are doar ca plan de Crăciun sa vadă Die Hard II, la pacienta care a făcut doua tentative de sinucid în anii trecuți.
Cu toții suferă de o boală pe care cu oricâte medicamente i-aș trata, nu reușesc decât sa amorțesc un pic senzația, pot sa ii fac sa creadă ca nu mai doare,  dar nu sa vindec. Pot sa ii ascult, sa sufăr cu ei, dar, adevărul este ca nu știu cât ajută.
Suferă de o boală greu curabilă, suferă de singurătate...sau de ceea ce percep ei ca fiind singurătate.  Unii o numesc abandon,  alții o numesc izolare,  alții o percep ca o durere vaga în piept fără o cauză anume,  iar cei mai curajoși spun cu tristețe: Sunt singur!

Iubirea nu e...

Nu as putea spune ce e iubirea, dar as putea spune ce cred eu in acest moment ca iubirea nu e.

Iubirea nu inseamna suferinta, nu inseamna durere, mereu mi-aduc aminte de melodia "Love hurts"- no, it doesn't. Daca a durut, nu a fost iubire.

 

Iubirea nu e constrangere, nu e o colivie, chiar sa fie ea minunat de frumoasa.

 

Iubirea nu e posesie si, oricat de greu ar fi, iubirea nu e exclusivitate, in ciuda nevoii noastre de confirmare si a dorintei de a avea cealalta persoana doar pentru noi.

Iubirea nu e o minciuna, nu e o masca, nu e un adevar convenabil sau un adevar spus pe jumatate. Cred ca abia cand vezi cealalta persoana cu totul si o accepti asa cum este ea, poti sa o iubesti cu adevarat.

Iubirea nu e pentru totdeauna, de aceea trebuie sa o pretuiesti atunci cand o ai, sa fii recunoscator, deoarece intr-o zi s-ar putea sa nu mai fie. 

Iubirea nu e fericire, fericirea poate deriva din momentele petrecute alaturi de persoana iubita, dar nu iubirea te face fericit, tu te faci.

 .....(va fi continuat)

doliu

Era vineri, ma intorsesem de la liceu acasa. In loc de "Buna seara", mama mea mi-a zis: "A murit Adrian azi.". Era tatal prietenei mele din copilarie. Fuseseram apropiate multi ani si imi era draga. Mi-a parut rau. M-am schimbat in haine de culoare potrivita si m-am dus spre casa ei. Deasupra usii flutura deja materialul negru. Am intrat, am auzit un planset si vorbe in soapta. O cautam din priviri, cand am facut roata am dat cu ochii de ea. Am intins mainile, m-a imbratisat si a murmurat: "A murit, Oana...", m-a strans mai tare: "Gata, ca o sa incep iar sa plang!". Ma uitam la ea si era...scursa. Mama ei plangea intruna, ea trebuia sa fie "tare". Mi-a marturisit dupa aceea ca nu mai suporta sa i se spuna "Fii tare, Simona!"...pentru ce? Am stat cu ea zilele alea, nu stiam cat de gol si cata amaraciune simte, dar incercam sa fiu "acolo" in caz ca avea nevoie. M-a intrebat in seara aia "De ce-a murit? Acum nu o sa ma mai vada terminand liceul, intrand la facultate, avand copii...De ce-a murit acum?". Ce as fi putut sa ii raspund? Nu mai stiu ce-am ingaimat, oricum raspunsul a fost stupid si nici acum nu as putea sa ii raspund.  Au plans si ea si fratele ei pe umarul meu, am plans cu ei, i-am luat in brate, dar nu a fost nici pe departe de-ajuns. Nici nu stiu daca a contat macar, poate doar pentru mine, sa imi linistesc constiinta ca am fost acolo. Acum nu mai stiu nimic de ea, drumurile noastre au luat alte directii.

Dupa vreo 6 ani, la facultate fiind, dadeam ultimul examen din sesiune. M-a sunat mama mea si mi-a zis ca tatal altui prieten a murit(oara de ce doar mama mea imi da vestile astea?). 250 km pana acasa in ziua inmormantarii. Ajuns acasa, am luat straiele de inmormantare si am trecut strada, lumea deja se aduna sa insoteasca mortul "pe ultimul drum". Statea sub un tei la umbra: "Ai ajuns." Ma privea trist. Seara, dupa inmormantare si toata nebunia de dupa, am ramas la un pahar de vorba pana la 3 dimineata. Am vorbit despre orice si nimic. Alt pansament nu aveam pentru inimi indoliate.

Ar trebui sa existe  un pansament pentru inimi indoliate si frante. Un plasture mare sa tina de cald si de durere...si sa amorteasca, uneori amorteala e buna. 

de ploaie...

Ploua intruna de cateva zile. Altadata starea mea si ploaia se potriveau, acum doar se razboiesc. Picioarele nu au rabdare, vor sa alerge, sa se miste...
Candva, m-as fi plimbat prin ploaie si mi-as fi zis ofurile norilor, acum prefer caldura unui ceai cald si o duminica lenesa, cu aburi de mancare pe fundal.
Candva, ploaia asta m-ar fi facut sa vreau sa plang. 
Candva, ploaia asta m-ar fi facut sa ma simt singura.
Candva, eram singura intr-o ploaie ca asta si ma plimbam prin Cismigiu.
Candva, ma plimbam printr-o ploaie de vara torentiala cu toti oamenii ascunsi pe sub stresini, uda pana la piele, zambind complice celor care se plimbau si ei fara sa le pese si care se bucurau de fiecare strop care racorea asfaltul.
Candva, am mers in ploaie sub o umbrela transparenta langa un brat care nu imi apartinea si care nu dorea sa-mi apartina. Picaturile mari siroiau pe umbrela, ma tineam strans, macar un pic sa pot sa il strang.

Cumva... lucrurile se schimba. Ploile vin, ploile pleaca. Oamenii vin sau pleaca, dar raman in tine bucati din fiecare. Cei dragi cresc ca niste copaci in noi si chiar daca nu mai sunt atat de aproape, radacinile raman mereu acolo. Sa le scoti ar insemna sa te mutilezi.
Si vezi si simti cum prinde radacini in sufletul tau un lastar tanar. Mic, firav, temator...ar putea fi orice. Si ii spui: "Hai sa iti dam viata!".

Mare e gradina...

A fi in postura de psihiatru e ca si cum ai fi in primul rand la o piesa de teatru jucata de o minte tulburata.  Daca piesa de teatru e moderna, s-ar putea ca scaunele sa fie chiar pe scena si sa implice si spectatorii, dar asta tine doar de noroc.

Saptamanile astea am avut ocazia sa observ reticenta unora dintre colegii mei de a intra in contact cu pacientul cu tulburari mentale. E aproape groaza de a vorbi cu o persoana care vede realitatea intr-un mod atat de diferit fata de tine.

Mi se rostogoleste prin colturile mintii in ultima vreme ideea ca fiecare vede realitatea prin propriul sau glob. E ca si cum fiecare dintre noi am avea o pereche de ochelari care distorsioneaza imaginea fara sa ne dam seama de asta ... Si nici nu am putea sa stim cum ar fi lumea fara, pentru ca ii purtam dintotdeauna.

Fiecare are filmul sau care ruleaza in propriul capusor despre evenimentele care sunt in jurul nostru, regizat de creierul nostru cu propriile preconceptii, asteptari, iluzii, minciuni, pareri, emotii. Incercam sa facem legaturi cu ceilalti, sa impartasim, sa vedem cat de departe sunt ceilalti de noi. Si ne simtim atat de bine sa putem intelege lumea celuilalt, sa poata fi inteleasa lumea noastra. Empatia, caci despre asta e vorba, este ceea ce aduce lumile noastre mai aproape.

Acum revenind la persoanele cu tulburari psihice... Realitatea lor, este diferita de a ta, dar mai mult, nu vezi prea multe legaturi intre lumile voastre, nu poti impartasi mai nimic, gustul, mirosul, vazul, fiecare perceptie pare diferita. Pentru tine, nu este musai o tragedie, lumea ta e in siguranta, dar pentru el? Cat de singur trebuie sa fie sa ai o realitate diferita atat de mult fata de a celorlalti, sa stai in cochilia ta si sa nu poti scoate antenele la lumina, de teama sa nu fii inteles, sa nu fii luat in ras, sa nu fii judecat.

Incep sa cred cu tarie ca cea mai valoroasa caracteristica a umanitatii noastre este empatia. Si ca doar ea...doar incercand sa intelegem cu adevarat cealalta persoana fara a judeca vom deveni din ce in ce mai mult Oameni.

Despre gogosi, fara a fi subiect culinar

Gogosile sunt foarte bune, mai ales cele mari si pufoase, dar ...nu si cele pe care le spunem, cu toate ca a minti este unul din lucrurile de care doar specia noastra este capabila. A avea capacitatea de a intelege realitatea,a o distorsiona si a prezenta o varianta a ei(preferabil favorabila noua) este o dovada a inteligentei si aptitudinilor noastre cognitive. Dar asta nu inseamna ca suntem destepti pentru ca mintim.

Un alt dar unic pe care il avem este abilitatea de a minti si de a nu ne da seama de asta. Ne pacalim mintea si ajungem sa credem ceea ce spunem. De ce? una din teorii este ca minciuna are legatura cu stima de sine si autoconservarea.

Mintim ca sa prezentam o versiune cat mai buna a noastra, sa parem mai buni, mai frumosi, mai interesanti. In ochii altora...sau in ochii nostri.

Mintim ca sa nu ranim si sa pastram afectiunea celorlalti sau sa o castigam.

Mintim ca sa nu infruntam consecintele actiunilor noastre.

Mintim despre greseli si erori ca sa evitam pedepse.

Mintim sau spunem doar bucati de adevaruri pentru a pastra aparente.

Mintim pentru ca PUTEM si, nu in ultimul rand, pentru ca este mai SIMPLU. A spune adevarul creeaza de multe ori situatii neplacute, conflicte, tensiuni, respingere.

Este usor sa spui adevarul cand te gandesti doar la tine si nu iti pasa, dar este greu sa spui adevarul cand esti constient de efectele pe care il are uneori adevarul asupra persoanelor la care le tinem. Este greu sa spui adevarul, pentru ca adevarul te expune, te pune fata in fata cu fricile tale, cu judecata celorlalti, cu repercusiunile actiunilor tale.

Toti mintim mai mult sau mai putin. Intrebarea este care e limita "normalului" si unde trasam granita cu mincinosul patologic?