tort de ciocolata cu bune intentii

"Drumul spre iad e pavat cu bune intentii".

Aseara, in drum spre metrou, m-a oprit un mieunat firav. Se auzea dintr-un copac de pe marginea drumului si era o pisicuta neagra ca taciunele care se uita cu ochi speriati catre noi. "Ii e frica sa se de jos din copac." "Si dupa ce o dai jos din copac, ce faci cu ea?". Avea dreptate, ce puteam sa fac cu ea? Stateam langa trunchiul de copac si o priveam cum mieuna. "Nu putem sa o lasam acolo, nu se poate da jos." Cocotat pe gardul care ne proteja de strada plina de masini, a intins mainile dupa ea. A inceput sa prinda curaj si, plangand, incerca sa se indrepte catre mainile care pareau sa aduca alinarea. I-a prins corpul mic intr-o mana si mi-a dat-o in brate, era atat de speriata! ii simteam inima batandu-mi in palma, apoi, dupa cateva secunde,  a inceput sa toarca. "Crezi ca esti in sigurantaa", m-am gandit, "nici macar nu stiu daca iti fac un bine sau nu". Am dus-o pe o straduta laterala, i-am dat de mancare si uitandu-ma la ea, stiam ca trebuie sa plec. Cu un nod in gat, m-am intors si am plecat, m-am mai uitat o data in urma, nu venea. 
Simteam ca imi intorc spatele intregii omeniri.

Cine stie daca a trait pana dimineata? Eu cu siguranta, nu stiu.

M-a facut sa ma gandesc la toti cei pe langa care trec si de care nu dau doi bani. Copii abuzati, cersetori, probleme de pe alte continente, atat de indepartate de noi, incat.. de ce ne-ar pasa? Suntem josnici ca specie. Avem o minte atat de ingusta si orizonturi atat de limitate pentru lucruri care nu ne privesc.
Pisicuta aia a intins o coarda sensibila cu mieunatul ei, dar daca nu ar fi plans, as fi trecut pe strada pur si simplu si nici nu as fi bagat-o in seama, cel mai probabil.

Nu e vorba de atitudini, e vorba de comportament, de ceea ce face fiecare dintre noi pentru ceva un pic mai mare decat bula realitatii noastre. In mod declarativ, toti putem fi buni si frumosi si viteji si ...oricum mai aparem in reveriile noastre. Pusi in fata situatiei, insa, s-ar putea sa ne dam seama ca suntem departe de ceea ce "atitudinea" noastra o arata. 

Cand se intampla asta, ne dam circumstante atenuante de cele mai multe ori - "astrele nu au fost de partea noastra". Dar, adevarul e ca, dincolo de cuvintele noastre pompoase, se ascunde lasitate. 

O lasitate cu care trebuie sa traim in fiecare zi si pe care o putem accepta sau nu. 

Doar declarativ sau prin fapte?

Intre toamna si iarna

Viata dispare si o ia de la capat, uneori chiar fara sa lase prea multe urme.

De cele mai multe ori nu doare, nici macar nu te intristeaza, aproape intotdeauna e doar o amorteala pe care nu ai putea sa pui mana, nu poti spune unde incepe sau daca se termina undeva, dar e mereu acolo, cu tine, in umbra.
Dar cateodata doare, poate nu e chiar durere, dar simti cum te apasa in mijlocul pieptului si te lasa fara aer si nimic nu o poate face sa treaca. Decat sa astepti.

Uneori lucruri mici o alunga, atunci vezi culorile si toate nuantele de langa tine. Te uiti in jur si stii ca esti prea departe, chiar si cand esti aproape, nu te pot atinge, un soi de colivie inauntrul tau, din spatele carora privesti fara sa participi.

Zilele par sa treaca la fel, fara prea multe evenimente, amorteala nu lasa sa patrunda prea multe.
E ca perioada dintre toamna si iarna, cand totul e amortit si e doar o asteptare fara viata inainte sa se asterne frigul de tot.

Stii ce trebuie sa faci, stii ce se asteapta lumea sa fii. O masca cu un zambet, cateva zbantuiri si totul pare in regula, nimeni nu vrea sa puna intrebari si, in fond, de ce ar face-o?

Cele mai multe lucruri te obosesc, iti vine greu sa planifici, habar nu ai ce vei face peste o saptamana, cu atat mai putin peste cateva luni. Lucrurile care altadata iti faceau placere, trec fara sa lase prea multe zambete pe fata ta, vrei doar sa te afunzi in a face ceva, ceva care sa nu te faca sa te gandesti prea mult...la nimic.

Dar sunt si zile bune cateodata, zile cand inima iti salta de emotie, cand picioarele sunt nelinistite inaintea plecarii, cand te entuziasmeaza o idee...sunt si zile bune, cateodata.

"ESTI"

De cand eram mica(mai mica), auzeam mereu "ESTI cuminte", "ESTI rea", "ESTI indaratnica", "ESTI desteapta", "ESTI...." "ESTI..." toata lumea imi punea o eticheta, incerca sa ma incadreze intr-o cutiuta, unele negative, altele pozitive, dar toate erau acelasi lucru: o eticheta, o incercare de a ma pune intr-o cutiuta. Asa ca am crescut dupa ele, m-am ghidat dupa cele pozitive, am incercat sa ma ridic la asteptarile acelea, pe scari montate de ceilalti.

Nu foarte de mult am descoperit cat de greu atarna cuvantul "ESTI" si cat de mult difera de la o persoana la alta. Am ajuns sa fiu caracterizata ca fiind plina de viata si colorata, dar si conservatoare sau o persoana mereu binedispusa si cu zambetul pe buze la "mereu suparata", la o persoana care se impiedica prea mult in principii la o persoana care nu are principii. Atunci am devenit confuza, care "ESTI" e cel potrivit? Cine sunt EU in toti acei "esti". Sunt toti acei esti? parte? nici unul? Am descoperit ca toate sunt parte din mine, momentul in care am incetat sa ma mint am vazut multe lucruri despre mine, am fost dezamagita, foarte dezamagita. Apoi, mi-am dat seama ca doar avand o imagine cat mai clara asupra trasaturilor si limitelor mele pot incepe sa devin o versiune din ce in ce mai buna a mea.

Dupa o vreme mi-am dat seama ca si eu puneam povara lui "ESTI" asupra celorlalti. Cineva spunea ca nu poti judeca o persoana dupa o singura trasatura, e ca si cum ai judeca o melodie dupa o singura nota muzicala.
Suntem mai complecsi, mai frumosi si mai intunecati de atat pentru a putea fi descrisi de un singur cuvant. Toate in noi sunt in dinamica. Stiu, sunt unele trasaturi stabile de caracter, dar eu cred ca e ca si cum ai avea un pumn de cuburi - dar din ele poti sa construiesti orice doresti tu, atata timp cat iti cunosti piesele.
Tu ce "esti"?

Responsabilitatea de "a fi"

"Tatal meu era alcoolic, de-aceea am ajuns sa beau si eu acum."

"Mama mea nu m-a apreciat si nu m-a sprijinit niciodata, de aceea am o stima de sine scazuta."

"Parintii mei se certau tot timpul, de aceea nu stiu cum sa functionez intr-o relatie."

"Fostul meu prieten a distrus tot ceea ce era romantic in mine."

"Cand eram mic eram mai...grasun. Toti copiii se luau de  mine, iar ca sa ma apar eram rautacios si eu cu ei. Mai rautacios."

"Conditiile socio-economice nu ma lasa sa imi urmez visul de a fi cantareata."

"Am crescut la tara..."

"Am avut o educatoare abuziva..."

"Sora mea...."

Cat de usor este sa fii victima? Sa fii rezultatul unor circumstante in care tu nu ai avut de ales? 

E foarte usor sa dai vina pe altii pentru felul in care ai ajuns, pentru problemele din viata ta, pentru toate insatisfactiile si fricile tale. Poate cel mai usor de culpabilizat sunt parintii. Asa cum si lor le e usor sa dea vina pe parintii lor...Poate bunica era abuziva cu copiii ei, poate strabunicul era alcoolic. Si lucrurile pot continua asa, aruncand mingea vinei de la unul la altul pana la stramosi uitati demult si... cimpanzei.   

Sau as avea o idee(de fapt nu e chiar a mea, au descoperit-o si altii inainte), am putea sa ne luam responsabilitatea pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce reprezinta "EU". 

Uitam ca avem de ales sau, poate, alegem sa uitam. 

Undeva intre lumina si intuneric s-a nascut omul. Ca o moneda cu doua fete, avem in noi si "binele" si "raul", dar tine de alegerea noastra ce dorim sa fim. 

Nu demult am descoperit ca imaginea idealizata pe care o aveam despre mine nu exista. Si trasaturi pe care le imputam altora, mustrari pe care le faceam altora erau doar feluri in care alegeam sa fiu sau sa ma comport. Tindeam sa arunc vina pe ceilalti pentru partea nu atat de perfecta din mine. Relatii toxice in care ma scald, prejudecati, conceptii si idei luate de-a gata, fara sa le filtrez prin propria constiinta, valori care nu sunt ale mele, cuvinte ca "trebuie" sau "niciodata", ma fac sa imi dau seama ca de multe ori i-am lasat pe altii sa aleaga pentru mine sau am facut alegerile mai usoare.

 

Nu este eliberator sa stii ca in fiecare dimineata poti alege cine vrei sa fii? Stiu ca este si infricasator sa fii stapanul propriei tale vieti, sa iti asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce tine de tine, dar nu este si al naibii de frumos sa stii ca poti fi asa cum vrei, neconditionat de altii?

ca o frunza

 

Cat de des foloseam expresia "imi fuge pamantul de sub picioare!"! Cand viata te tranteste si te loveste in moalele capului si simti ca esti purtat fara voia ta pe un drum necunoscut sau cand totul in jur se destrama si parca iti scapa printre degete ceea ce tineai strans langa tine si tot ceea ce credeai ca e sigur fuge de sub picioarele tale.

Abia dupa ce am simtit-o, mi-am dat seama ca stiam ce spuneam.

Plecasem dupa pranz spre varf. Ningea linistit, zapada era afanata, nici cald, nici prea frig...tocmai cum ii sade bine unei ture placute de iarna. Ne-am jucam pe hornurile intalnite, zapada scartaia placut sub pasii nostrii ce faceau urme proaspete. Incepuse sa ninga viscolit si ne dadeam seama ca ne vom intoarce, dar drumul era inca placut asa ca mergeam fara griji pe poteca, Florin in fata mea la un metru jumatate. Eram in mijlocul unui valcel, cand imi ridic privirea spre el si il vad cum cade, nu apuc sa imi dau seama ce se intampla, ca in cateva momente simt cum ma duc si eu la vale cu toata zapada de sub mine. Eram intinsa pe spate si alunecam, fara sa pot face altceva decat sa ma las purtata. L-am auzit strigand ceva, dar nu am inteles ce, poate i-am raspuns sau poate am strigat doar in mintea mea.

Pana atunci nu am apucat sa ma gandesc la avalanse, nu constientizasem ca eram in pericol si placa de zapada care aluneca cu noi fara stiu cat sau unde ne duce, m-a luat prin surprindere. Cu pioletul in mana, prins de dupa incheietura, simteam presiunea stransorii, ca un rau involburat din al carui torent nu poti scapa.
Niste zapada venita de undeva de deasupra capului meu m-a facut sa iau o gura mare de aer. Imi auzeam inima zvacnind in urechi si ma lasam sa alunec, stiind ca nu pot sa lupt, tot ce puteam face era sa astept sa se opreasca. Cu usurinta cu care vantul intoarce in aer o frunza, am fost rasucita pe burta, dar am reusit cumva sa ma intorc, credeam eu ca eram iar pe spate.
Nu stiu cat a durat, probabil doar cateva secunde, dar au avut timp sa se rostogoleasca prin cap multe idei. Ma incerca o senzatie de neputinta, amestecata cu dorinta de a tine cu tot ce am de viata.  Mi-am derulat in minte tot ce stiam despre avalanse si o voce mi-a spus ca poate asta e tot, asta e sfarsitul. I-am raspuns ca nu vreau sa mor atunci si m-am gandit la toate persoanele pe care mai vreau sa le vad inca o data, macar o data. Nu a fost nici un regret, ci doar o liniste ciudata. Eram impacata si asteptam.

Si la un moment dat s-a oprit. Simteam zapada pe mine, pe fata, dar nu stiam cata era, nu stiam daca eram la suprafata sau nu. Mana stanga nu puteam sa mi-o misc, nici piciorul, momentele pana cand mi-am ridicat mana dreapta si am scuturat-o de zapada au durat o vesnicie. - eram la suprafata. Florin! unde era Florin? L-am auzit strigandu-ma, m-am linistit si m-am bucurat cum nu m-am bucurat de mult, i-am raspuns. 

M-am ridicat din zapada si l-am asteptat sa coboare la mine. Ne-am uitat in sus, nu ma dusesem decat vreo 30 metri. Eram intregi, pe Florin il durea un pic piciorul, dar ne simteam norocosi.

Scuturandu-ma de zapada, am inceput sa radem sub fulgiii mari care se asterneau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar inca nu realizam ca pana sa ajungem inapoi mai aveam un drum de facut.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Poate ca toata viata noastra e asa, ne lasam purtati de un torent din care nu avem scapare si suntem purtati de colo-colo, unde ne duce drumul. Ne spunem ca alegem, dar chiar e o alegere?