amintiri

Dimineata cand razele soarelui se joaca la fereastra, copiii care merg la scoala din sat isi iau prima masa din zi.
La fel era si acum 11 ani. Dimineata, soare, sandvisuri facute de mama mea care robotea prin bucatarie. In prag, tatal meu cu mana pe abdomenul generos ca si cum l-ar apasa ceva, astepta in usa: "Anisoara..." spuse sfarsit de ceva care plutea in aerul din casa. "Ce-i, John, te strange cureaua?" se ingrijora mama mea. "Tata... a venit Vasile..si ...tata... a murit azi-noapte!..." Nu stiu sigur daca a tipat sau a oftat... sau amandoua. Am aruncat felia pe care tocmai ma pregateam sa o musc. Am plecat in camera mea. Pe hol mama mea calca un batic negru si plangea incet("Ce conteaza daca e calcat, tatal tau a murit!" am gandit eu).
Nu stiam ce inseamna sa mori. Nu stiam ce se intampla. Am incercat sa plang, as fi vrut sa plang, dar lipsa unui om pe care nu il prea cunosteam nu ma tulbura prea tare. Copilul din mine se revolta ca nu avea pareri de rau. Totusi, amintirile cu el nu trezeau in mine prea multe: o plimbare cu magarul si un bici impletit din franghie taia aerul si ii lovea spatele impovarat cutremurandu-mi tot corpul mic, nu vedeam nici o remuscare in ochii lui, dar pe mine fiecare lovitura ma sfasia; o injuratura pe care nu o intelegeam, dar ma amuza: "tu-ti vangheaua ta dara!"; un paharel de tuica ce se oprea in fata mea plin cu vin si vocea mamei mele dojenitoare:"le inveti la prostii!". Nu multe, si acelea estompate....
Dimineata aceea ramane totusi cea mai puternica amintire despre el( in absenta sa), despre mine. Printre primele mele dezamagiri: doi ochi care nu puteau sa planga.

Sta sa ploua

Sta sa ploua.

Linistea a incetinit pulsul. Muschii, incet, se relaxeaza unul cate unul. Mana cade si ea neputincioasa de pe stiloul care pe hartie a prins curaj. Mintea mea vie te alunga din fiecare colt. Te urmareste, te vaneaza, te goneste. Coboara si vindeca ochii care au privit pielea ta, si care acum scalda marea. Inaintand spre nas, da uitarii mirosul tau de pamant si azi parfumul sarat imi umple plamanii. Mintea mea stie ca gura mea inca te simte, dar o insala cu briza care ma astepta. Ma astepta si plaja pustie pe care pasii mei lasa urme spre nicaieri.
Nu voi imbratisa marea. Dar ma voi intinde pe nisip si poate ma va acoperi si imi va curata pielea de tine.

Sta sa ploua.

Nu te voi alunga din inima, ti-ai castigat cu greu locul si eu stiu ca nu poti smulge un copac cu tot cu radacina fara sa iei si o parte din pamantul din care se inalta. Il voi lasa sa faca umbra amintirii tale si cand imi va fi greu ma voi intoarce la el, caci suntem in siguranta aici, amandoi, la mine in suflet, asteptand stropii mari sa ne spele pacatele.

Sta sa ploua.